“Nu poti dansa în viata fara sa stii pasii” – interviu cu Sandra PRALONG

Posted on April 7, 2010 by Sandra Pralong

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/%E2%80%9Cnu-poti-dansa-in-ta-fara-sa-stii-pasii%E2%80%9D-%E2%80%93-interviu-cu-sandra-pralo

Data:                      1 – 7 aprilie 2010

Autor Andrei MANOLESCU

Publicat în:           Dilema veche, nr. 320

Presupun ca atunci cînd ati venit în 1990 în Romania, la întîlniri cu reprezentanti ai unor institutii, cu proaspetii oameni de afaceri de atunci sau cu diplomati, ati fost de multe ori uimita de unele comportamente ale acestora.

Am observat în primul rînd ca exista o mare de teama de alti oameni si asta se manifesta prin faptul ca se spune întotdeauna mai întîi nu. În strainatate, oamenilor le place jocul acesta al seductiei si vor sa fie sarmanti si cuceritori si deci spun întotdeauna da. Sînt receptivi si binevoitori de la început. În acest sens, noi sîntem foarte diferiti si asta cred ca se explica prin faptul ca, din punct de vedere istoric, am avut foarte multi oaspeti neinvitati prin tara noastra si asta ne-a facut reticenti. Eu am fost foarte surprinsa în 1990 de acest frecvent „Nu, nu se poate“. Si am un amic libanez care a spus într-un discurs ca cele doua cuvinte definitorii pentru Romania i se par a fi no si I know.

Cu alte cuvinte, nu ne mai trebuie nimic pentru ca stim deja totul.

Da, asta e foarte dragut pentru ca, într-un fel, asa aparem în ochii strainilor. Dar în 1990 m-a surprins ca nimic nu se putea. Toti spuneau ca n-o sa iasa, ca deja au mai încercat odata si asa mai departe. Erau foarte mult pesimism si negativism. La vremea respectiva, creasem la Fundatia Soros o mica pusculita în care, cine spunea un asemenea nu, punea cîte 100 de lei. Se adunau bani foarte multi si mergeam sa mîncam cu ei.
Alt lucru care ma surprinde este ca pentru noi nu pare natural sa spui buna ziuacînd intri într-un loc public. Spre exemplu, cuiva care intra într-un lift cu alte persoane, de obicei nu-i vine sa spuna buna ziua. Daca eu spun buna ziua, uneori celorlati li se pare socant. Astea sînt niste lipsuri foarte evidente de civilitate.
De asemenea, ma socheaza ca în institutiile publice, la guvern sau la ministere, chiar si dupa 20 de ani de la Revolutie, oamenii raspund la telefon cu un mdafoarte plictisit. De fiecare data eu întreb daca am nimerit oare la ministerul cutare. Mi se raspunde „Da, ce doriti?“ iar eu spun „Scuze, nu mi-am dat seama, am avut impresia ca v-am deranjat din pat“. În asemenea cazuri, doamnele care raspund de obicei se enerveaza foarte tare. Dar mie mi se pare asta o mare lipsa de civilitate si de seriozitate. Nu poti raspunde la un minister ca si cum te-ai afla într-o casa privata. Nu mai spun ca pe unde am fost, si în Elvetia si în Statele Unite, chiar si în casele private se raspunde spunîndu-ti numele.

Banuiesc ca atît atitudinea functionarilor, cît si relatiile nefiresti dintre oameni, care au loc în spatiul public se trag din comunism, cînd lumea percepea acest spatiu public ca pe ceva ostil.

Da, si de cîte ori vorbesc cu mama mea, ea spune: „Ne-am troglodit“. Înainte de razboi, era, evident, mai multa politete. Stim ca barbatii îsi scoteau palaria în fata doamnelor. Erau maniere si coduri de civilitate mult mai elegante. Dar daca ne uitam la relatiile pe care le au romanii în particular, observam ca ele sînt mult mai calde, mai intime decît în strainatate. Undeva e un paradox, pentru ca în mod public relatiile sînt foarte distante si neprietenoase, dar, odata pojghita sparta, sîntem foarte fuzionali si intram în intimitatea celorlalti, într-un mod în care strainii nu o fac niciodata. În ciuda poleielii lor de politete si de curtoazie, ei nu spun niciodata cuiva cu care intra în discutie ca au ulcer, ca le-a murit pisica sau ca au probleme cu sotul… Dupa cum nu-ti vor spune niciodata cît cîstiga, ce religie au sau cum au votat. Lumea aceea e mai protectoare pentru intimitatea fiecaruia. Poate ca si de aceea, multi straini care vin în Romania, dupa ce trec de socul impolitetii de pe strada, se ataseaza foarte tare de aceste locuri pentru ca oamenii sînt extrem de primitori si de deschisi.

Bucuria interdictiilor ferme

În ce masura vi se pare ca, din punctul de vedere al normelor de comportament în public, lucrurile ar fi evoluat din 1990 si pîna astazi?

Cred ca au evoluat, dar nu linear. Noi continuam sa fim foarte dornici sa aratam interdictiile într-un mod foarte drastic. De exemplu, afisele cu „Fumatul Oprit!“ sau „Fumatul Interzis!“, cu „Nu intrati!“ si asa mai departe. În strainatate aceste formule sînt mult mai politicoase, de exemplu „Va rugam sa va abtineti de la fumat“ sau sînt facute cu umor, cum am vazut la New York: „Faceti pariu ca vopseaua de pe aceasta balustrada este proaspata?“. Interzicerea ferma poate fi pîna la urma luata drept provocare, mai ales pentru omul care vrea sa demonstreze ca e inteligent, asa cum e mai tot romanul. O prietena mi-a povestit ca în iarna asta, în care a nins foarte mult, a vazut în dreptul unui loc de parcare curatat de zapada, un afis pe care scria: „Va rog respectati-mi munca, nu parcati aici“. Si nimeni nu parca acolo. Deci, amabilitatea trage dupa sine amabilitate, în vreme ce rautatea si mîrlania atrag mîrlanie. Cînd lucrurile sînt explicate frumos, se pare ca avem cu totii de cîstigat.
Dar sa ma întorc la evolutie. În 1990, vremurile erau foarte tulburi, dar oamenii erau foarte optimisti si dornici sa iasa din acea situatie. Înca nu erau cinici. Acum vad mult mai mult cinism si blazare. Oamenii parca nu mai au acel suflu de a se bucura sa învete ceva nou. Cred ca au obosit. Pe de alta parte însa, sînt foarte multi tineri care au circulat în strainatate sau, în orice caz, au o alta atitudine, sînt mult mai deschisi, mai comunicativi si mai politicosi. Am mari sperante ca datorita acestui fapt lucrurile se vor schimba.

Credeti ca acesti tineri vor forma acea masa critica necesara pentru a schimba lucrurile în mod fundamental?

Da, eu cred ca începem sa ne dam seama ca trebuie „sa fim schimbarea pe care dorim s-o vedem în societate“, asa cum spunea Ghandi. Si observ ca exista din ce în ce mai multe miscari care raspund la aceeasi nevoie de control social, de eliminare a mîrlaniei si a mitocaniei si de regrupare a fortelor bunului-simt, politetii si civilitatii. Si remarc ca lucruri începute ca miscari de marketing, dar la care oamenii au aderat si le sustin, produc rezultate extraordinare, pentru ca permit multora sa-si exprime frustrarile. Ar fi campania „Miscarea de rezistenta“ a Jurnalului national, ar fi emisiunea Jos palaria de la Pro TV sau campania „Noi vrem respect“ de la Realitatea TV. Nu pot sa judec impactul, dar totusi ele au aparut. Chiar si miscarea noastra, a „noilor pasoptisti“, încearca sa coalizeze o masa critica de tineri si nu numai, care sa vrea sa schimbe lucrurile. Vad ca sînt si vedete care încep sa se mobilizeze în sensul asta. Stiti proverbul romanesc: „Pestele de la cap se-mpute, de la coada se curata“. Cred ca din ce în ce mai multi dintre noi ne dam seama ca trebuie sa curatam si strada, dar sa punem si presiune asupra celor care transgreseaza regulile sau normele de civilitate si politete. Trebuie sa ne manifestam astfel, nu sa ne luam dupa val, ci sa-i rezistam. Daca va uitati, din ce în ce mai mult încep sa apara diverse inscriptii pe spatele masinilor prin care esti invitat sa nu blochezi intersectia sau sa nu arunci gunoi din masina. Asemenea lucruri îmi vorbesc despre o constientizare a problemei si de un exemplu personal care n-are cum sa nu dea roade.

Etica se poate înrudi cu eticheta

Cu ani în urma sareau în ochi diferentele dintre – sa spunem – un grup de oameni de afaceri din Romania si alt grup de oameni de afaceri din strainatate. Astazi se mai vad aceste diferente?

Nu cred ca se mai vad, ba, dimpotriva, am învatat foarte bine si foarte repede regulile vestimentare, de prezentare, de conversatie si asa mai departe. Într-adevar însa, acum vreo 10-15 sau 20 de ani, diferentele fata de altii erau flagrante. Acum, la prima citire nu se vede, n-ai cum sa distingi un grup de oameni de afaceri romani de unul de straini. Dar testul este atunci cînd chiar faci afaceri cu ei. Atunci se vede cît sînt de seriosi, cît se tin de cuvînt. Lucrurile acestea ar urma sa ne faca sa nu ne mai diferentiem de oamenii de afaceri straini. Ideea care circula în Romania ca peste tot e o mare coruptie, adica si la ei si la noi, nu e decît un mare mit, un neadevar menit sa scuze coruptia de la noi. Acolo exista niste exceptii, dar ele sînt înlaturate imediat de sistem.

Stiu ca militati pentru mai multa etica în societatea romaneasca. Credeti ca exista pe undeva vreo legatura între etica si eticheta?

Exista o legatura între etica si bunastare, pentru ca nu exista bunastare durabila care sa nu fie si etica. Daca trisezi sau tai colturile si nu faci lucrurile asa cum trebuie, mai devreme sau mai tîrziu, indivizii nedreptatiti se vor revansa. Deci un sistem care nu este etic nu are cum sa fie durabil. Eticheta este forma de a codifica niste reguli de buna purtare, care duc la o anumita transparenta, o anumita deferenta, o anumita maniera de a lua contact cu oamenii, care, în cele din urma, îti permit sa faci lucrurile bine. O forma care te obliga pîna la urma si care nu e o forma fara fond. Stiti, e ca un dans. De fapt, viata în general si afacerile sînt ca un dans. Ca sa poti dansa, trebuie sa stii pasii. Si nu e un dans solo, pentru ca orice afacere e o întîlnire între doi oameni, între doua entitati sau între mai multe grupuri. Deci trebuie sa dansezi acelasi dans si sa te pliezi dupa aceiasi pasi. Orice parteneriat are nevoie de reguli clare ca sa poata functiona, iar regulile de eticheta sînt un fel de a clarifica ce se face si ce nu se face într-o interactie sociala sau de afaceri. Nu se substituie eticii, dar este înrudita.

Ce devieri de la aceste norme considerati ca ar fi acceptabile sau chiar simpatice?

Am un exemplu foarte aproape de mine – mama mea, care este persoana cea mai lipsita de formalism si de eticheta. Dar pentru ca este simpatica si autentica, nimeni nu-i poarta ranchiuna pentru micile ei provocari. De exemplu, de cîte ori vine la Bucuresti si cineva suna la telefon, iar eu nu sînt acasa si ea ridica receptorul, daca cel care telefoneaza spune „Sandra?“, ea raspunde „Nu, ma-sa“. Eu sînt oripilata, dar ea spune ca la vîrsta de 83 de ani îsi poate permite sa nu-i pese ce crede lumea despre ea. E si arhitecta si se stie ca arhitectii sînt mai boemi. Cred ca exista anumite profesii sau anumite momente în care-ti poti permite sa-ti lasi parul jos, cum se zice. În general însa, cred ca e mai sigur sa mergi pe valorile recunoscute. Nu oricui îi iese altfel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CAUTA



VIDEO


TEDxBucharest

ULTIMELE ARTICOLE

ARHIVA

RETELE SOCIALE