Sandra Pralong – Despre proprietate si despre incredere

Posted on March 15, 1999 by Sandra Pralong

Data:                     9 – 15 martie 1999

Autor:                   Gabriela Adamesteanu

Publicat in:          Revista 22, Nr. 10 (472), Anul 10

Titlul articolului: Sandra Pralong – Despre proprietate si despre incredere

Ce amintiri ai despre copilaria si adolescenta petrecute in Romania ?

Bunicul meu, Alexandru Budis, a fost general in rezerva, bunica, pictorita, a pictat biserici. Bunicul m-a invatat un lucru extraordinar: sa nu mint niciodata, pentru ca in momentul in care minti, esti vulnerabil la santaj. Bunicul a scris vreo 23 de carti, a fost profesor la Academia Militara, un adevarat personaj. Mama a plecat in ’72 intr-o vizita in strainatate si „a uitat” sa se intoarca. I-au trebuit doi ani ca sa ma scoata din tara, cu extraordinara greutate. Este o femeie fantastic de curajoasa, care a scris la toate organizatiile internationale pentru drepturile omului, la toate ministerele de Afaceri Externe ale tarilor in care Ceausescu, la ora aceea vedeta Vestului, se plimba. Le cerea la toti ajutor sa ma scoata din tara. Trebuie sa ti-o imaginezi pe mama, o femeie foarte frumoasa, dezinvolta, divortata, arhitecta si straina, in Elvetia, o tara destul de conservatoare, inchisa strainilor si, mai ales, femeilor, intr-o meserie de barbat. Era destul de socant pentru ei – ca mama venea la posta din Lutry, un satulet langa Lausanne, si trimitea scrisori la Casa Alba, la Elysée, la Palatul Buckingham, la Regina Angliei. Si, sigur, elvetienii aceia se intrebau daca e normala…Mama inca are raspunsurile de la inalta lume politica, de la Willy Brandt pana la Kissinger, care-i spunea : „Simpatizam cu cauza dumneavoastra, dar acestea sunt afacerile interne ale Romaniei si nu putem sa va ajutam cu nimic.” Ea ne telefona din cand in cand si intr-o seara i-au spus: „Ceausescu este in vizita la Washington.” Ea a avut o idee de geniu, a trimis o telegram la Casa Alba, dar pe numele doamnei Nixon, sa-i ceara, ca mama, sa inteleaga ca unica ei odrasla, minora, este ostatica in Romania. Doua zile dupa ce s-a intors Ceausescu ne-au dat pasaport mie si bunicii. Era in ’74, tocmai intrasem la Arte Plastice si am regretat plecarea. Nu suferisem din cauza regimului, inca. Am plans cand m-au facut pioniera pentru ca eram din familie burgheza.

Ce diferenta este intre sistemul de educatie din Romania si cel din Occident ?

Relativitatea si spiritul civic. In Elvetia am facut o scoala de stiinte politice si economice. Eram naucita vazand ca puteai sa cumperi acelasi lucru cu pret de la simplu la dublu, in functie de locul de unde il cumparai. Relatia intre timp, efort si bani, pentru mine, venita din Romania, tara in care toate erau asa de omogene, m-a impresionat si am vrut sa stiu despre ce este vorba. Pe urma m-am maritat cu un coleg de facultate, un elvetian extraordinar si foarte talentat. A fost invitat sa lucreze pentru Natiunile Unite. Am mers cu el in Niger, unde a avut un accident de masina si a murit, iar eu m-am intors inapoi. Dar nu in Elvetia – prea dureros.

Am stat un an in Franta, la OCDE, unde mi-am utilizat cunostintele mele de teren din Niger, apoi am avut o bursa la o scoala de diplomatie si relatii internationale din Boston, in Statele Unite. Cand am venit la scoala in America m-a impresionat ca nu exista idea unui adevar absolut, ci diverse fapte si opinii, mai mult sau mai putin verificabile. M-a urmarit foarte mult aceasta relativitate a lucrurilor acceptate aici si care te fac tolerant, te fac sa accepti opiniile diferite, sa ai incredere in tine ca esti liber sa cauti adevarul prin mijloacele si interesele tale.

Cum ai ajuns directoare executiva la Fundatia Soros, un personaj aproape legendar pentru anii ’90 – ’91 – ’92 etc. ?

Printr-o coincidenta. In timpul studiilor, am primit o oferta de la Newsweek, si am lucrat la ei. Am devenit sefa departamentului de marketing si promotion al revistei, in ’89, cand a cazut Zidul Berlinului.

Eu militam pentru drepturile omului cand eram la Newsweek si faceam traduceri pentru organizatia numita Helsinki Watch. Exact in ziua revolutiei, aveam planuit dejunul cu directoarea de la Helsinki. Mi-a telefonat dimineata la Newsweek, unde tocmai faceam un film publicitar, aratand cum acopera Newsweek stirile despre revolutia romana. O intamplare, sa fiu responsabila acestui moment si sa-l prind pe pelicula. Directoarea de la Helsinki Watch mi-a spus in dimineata respectiva: „N-o sa putem iesi in oras pentru ca il astept pe unul dintre marii nostri finantatori. Deci ramanem si mancam sandviciuri in birou.” Am ramas si a aparut George Soros. Am fost omul potrivit la locul potrivit. George Soros a venit sa o intrebe pe directoarea de la Helsinki Watch daca nu ar fi bine sa monteze o misiune in Romania ca sa se asigure ca noua putere va respecta drepturile omului. El gandeste foarte bine anticipat, in momentul in care a auzit ca Ceausescu a fugit, si-a dat seama ca in Romania va fi violenta, ca noua putere va avea tentatia sa nu respecte legea. Si a finantat aceasta misiune, din care am facut parte prin hazardul de a fi acolo. Am venit cu mare emotie pe 3 ianuarie. In momentul acela, mi-am dat seama de ce Papa de la Roma saruta intotdeauna pamantul tarii unde ajunge, pentru ca am avut acelasi instinct. Am avut exact senzatia  asta, ca e ceva foarte fizic pe care il recuperezi – senzatia de pamant, de mirosuri, de oameni. Trecusera 16 ani.

Ti-ai putut atunci da seama de misterele revolutiei ?

Am avut cu colegii mei de la Helsinki Watch destule discutii in contradictoriu, pentru ca ei erau foarte luati de val si de toate tromboanele pe care oficialii le spuneau cu o seninatate nebuna. Dar eu fiind, totusi, „de-a casei”, reactionam altfel. De exemplu, cand asteptam o audienta cu Brucan, la epoca aceea o eminenta, cu o functie oficiala – oficioasa, in antecamera lui, pe harta Romaniei, la 4 ianuarie, am vazut ca stema de arama fusese desurubata cu mare grija. Ma tot uitam in jur si ma gandeam : „Cine sta, pe 4 ianuarie, sa scoata stema Romaniei cu atata atentie ?”. Mi s-a parut ciudat. Si am intrebat-o pe secretara, care mi-a povestit: „A, au fost aici batai, s-au luptat oameni, a fost sange.” Si ma uitam pe jos, nici urma de sange, praful nu fusese sters de sute de ani, mocheta era veche si murdara. Si ea, da-i inainte : „Ca revolutionarii ne-au adus aici si s-au batut.” Am zis : „Bine, bine, dar revolutionarii au venit cu o surubelnita, cum de au scos stema ?” Sau un tip, nu mai stiu daca din anturajul lui Brucan sau al lui Iliescu, ne povestea cum fusese el jucator de polo pe apa si toata lumea l-a intrebat cum de vorbea o engleza atat de superba. Era imbracat in haine italienesti…Antenele mele miroseau un lucru pe care delegatia cu care venisem nu il mirosea. El ne-a povestit cat a suferit in comunism, dar a obtinut totusi o bursa sa mearga in Anglia. Delegatia voia sa fie sigura ca se respecta drepturile minoritatilor, mai ales ale tiganilor, venise discutia despre tigani si despre furturi. Si acest fost jucator de polo care teoretic nu facuse politica in viata lui, s-a enervat: „Dar nu stiti ce bogati sunt tiganii ! Nu stiti cum controleaza lumea. Eu eram acolo, in biroul lui Ceausescu cand a venit bulibasa… „. Si, din neconcordantele astea, iti dadeai seama ca lucrurile erau neclare. Dar pentru un strain nu era vizibil. Si asta m-a impresionat foarte mult.

Mi s-a parut o injustitie ingrozitoare ca tinerii sa moara pentru libertate si sa fie mintiti. Si m-am gandit ca am o datorie morala fata de tara mea si fata de ei si de aceea am incercat sa vin inapoi. Mi se parea un lucru esential de adus libertatea presei, ca unealta de democratie, si am incercat efectiv s-o fac batand din poarta in poarta. M-am dus la Newsweek, le-am spus ca nu vreau sa plec definitiv, dar vreau sa-mi ajut tara. Au fost foarte receptivi, dar nu m-au putut ajuta financiar, nu-i interesa sa deschida un ziar in Romania. M-am dus la Time Magazine, la Economist, la International Herald Tribune. Pe nimeni nu interesa sa ajute presa din Romania, ma trimiteau la Praga, in Polonia, pana si in Ungaria. Si eu le spuneam: „Dar nu ma intereseaza, eu vreau sa-mi ajut tara. Daca nu, stau la New York.” Si, cautandu-l pe fostul meu boss de la Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica de la Paris, el mi-a zis: „Ia o consultanta de trei luni, ca sa fii in Europa, o sa-ti fie mai usor sa cauti din Europa decat din Statele Unite.” Mi-a dat o consultanta din care am cercetat posibilitatea de investitii private in Europa Centrala si de Est si am venit in Romania exact dupa mineriada din ’90. Iar cand m-am intors inapoi, in august, tot nu gasisem nimic. Atunci l-am reintalnit pe George Soros. In ianuarie, cand m-am intors cu delegatia, Soros ne spusese: „Vreau sa montez o fundatie in Romania. Pe cine ma sfatuiti sa contactez?”. Eu i-am dat trei nume pentru presedintia Fundatiei : Radu Filipescu, Gabriel Andreescu si Alin Teodorescu. Soros a venit in februarie ’90 la Bucuresti sa monteze Fundatia. Cand l-am reintalnit in vara, dupa ce venisem in Romania, m-a intrebat cum merge Fundatia si i-am spus: „N-ai inca o fundatie, pentru ca nu functioneaza inca.” M-a intrebat ce fac si am spus ca sunt suparata, pentru ca nu ma pot duce in Romania sa fac ceva in presa. Atunci mi-a spus: „Mergi si ajuta-l pe Alin Teodorescu sa monteze Fundatia.” Am acceptat pentru ca era o oportunitate fantastica.

Experienta la Fundatia Soros

Ce ai retinut mai important din inceputurile Fundatiei Soros ?

Am ajuns iar in Romania in septembrie ’90, am facut echipa cu Alin, am angajat lume, iar job-ul meu a fost ca pana la urma sa nu mai am job, sa pun pe picioare o fundatie care sa ramana 100% in mainile autohtone, sa nu aiba pe cineva din afara ca sa vina sa le spuna ce sa faca. Dar mi-am dat seama cum in Romania mediul creeaza sau strica omul. De exemplu, initiativa: am facut un pariu, ca la jocurile de copii, ca nu se poate spune „nu”. Pentru ca, la inceput, cum spuneam: „hai sa facem cutare !”, toata lumea: „aa, nu se poate !”. Si eu, venita din strainatate, cu alta optica spuneam: „Cum, adica, nu se poate ? Dar cine ne impiedica ?” „A, ca nu se poate, ca n-o sa-ti iasa niciodata.” Si la un moment dat le-am spus (eram o mana de oameni, 4 – 5 persoane): „Primul care mai spune „nu” pune 100 de lei intr-un borcan si iesim si mancam ceva din ei.” La ora aceea 100 de lei erau bani. Asa i-am dezvatat de tot felul de obiceiuri proaste. Imi aduc aminte, de exemplu, ca nu stiau cum sa ia decizii si mi-era foarte greu sa inteleg de ce ei nu decid. Si am spus: „inchideti ochii si imaginati ce vreti sa fie.” Mi-am dat seama ca trebuie sa ai incredere ca ceea ce visezi poate fi adevarat, daca iti pui in cap. Si alt lucru care m-a impresionat : suspiciunea si barfa. Soros a scris intr-o carte despre mine ca am facut miracole la Fundatia din Romania pentru ca am eliminat suspiciunea. Eu cred ca multe lucruri in viata sunt profetii autorealizate. In momentul in care gandesti ca ceva exista nu mai are importanta daca exista sau nu obiectiv, pentru ca tu actionezi ca si cum acel ceva din mintea ta ar fi o realitate, deci o creezi actionand in felul acela. Mi s-a parut fantastic sa spun: „In mintea mea Securitatea nu exista, nu poate sa ma opreasca in nimic, pentru ca in ce fac nu fac rau nimanui, dimpotriva, si nu am nimic de ascuns.” Asa si cu barfa, nu am permis lucrurile spuse pe la spate: la Fundatie a fost benefic sa nu existe ranchiuna sau suparari care sa mocneasca. Si am facut regula aceasta ca nu ai voie sa spui niciodata nimic despre cineva ce nu i-ai spus deja persoanei in fata – e o lectie de curaj. Mi-am dat seama ca iei acelasi inginer – majoritatea de la Fundatie au fost ingineri – si il pui intr-un mediu in care ii e frica, e timorat, toata lumea barfeste pe toata lumea si nu numai ca se ofileste el, dar se ofileste totul in jur. Si iei aceeasi persoana, o pui intr-un mediu in care stie ca nu are motive sa-i fie frica pentru ca totul se spune pe fata, nimeni nu se uita peste umarul lui cum face treaba, ci doar ii da raspunderea si-l lasa liber sa creeze, si omul respectiv sta la munca 12 ore pe zi, vine week-end-urile si creeaza un paradis.

Alta observatie: noi, in Romania, nu ne percepem ca stapani, pentru noi stapanul este guvernul ori statul. In strainatate, mai ales in America, individul e stapanul, el angajeaza pe cutare, il voteaza sa ii fie reprezentant si sa fie cel care face treaba pentru individ. Acest lucru mi s-a parut foarte greu de invatat in Romania.

Ce a urmat dupa ce te-ai reintors in America ?

Ma gandeam sa ma intorc inapoi in presa, in meseria mea, dar experienta din Romania m-a schimbat. M-am intrebat de ce in Romania democratia e atat de greu de consolidat si am vrut sa-mi pun noua experienta in cadrul unei viziuni mai largi, academice. Acum imi fac teza la Columbia University, in stiinte politice, pe tema „transformarea etica in postcomunism”. Prin asta inteleg ceea ce se cheama la noi „transformarea mentalitatilor”, termen care in America nu exista. Exista termenul „etic”, dar nu ca etica religioasa, ci ca „problem solving”, cum rezolvi problemele.

In ce fel se deschide teza ta spre problemele inca nerezolvate in Romania?

Ma socheaza ca, dupa 9 ani de tranzitite, nu s-au rezolvat doua probleme importante: problema proprietatii si problema increderii. In America se discuta, pe de o parte, despre impactul capitalului social asupra cresterii economice, pe de alta parte, despre importanta drepturilor de proprietate pentru cresterea economica. Acum trei ani a fost luat un Premiu Nobel in economie pe problema aceasta, de Douglas North, care a scris despre importanta relatiei dintre dreptul la proprietate si dezvoltarea economica, in Vest, incepand din Evul Mediu. In Romania, se ramane la o discutie revansarda, de genul: „astia vor casele nationalizate inapoi, aia nu vor sa le dea.” Mi se pare foarte daunator sa te uiti la problema proprietatii numai prin prisma avantajului pe care pot sa-l aiba 50.000 – 100.000, sa zicem, de proprietari. Importanta de a da casele inapoi, de exemplu, nu e ca acea mana de oameni sa castige ceva, ci important e ca un partid sa-si asume costul politic de a rasturna o decizie nelegitima din perspectiva statului de drept. Clar ca ustura sa iei decizii nepopulare, doar pentru ca sunt principiale, dar prin asta semnalezi ca ti se poate acorda incredere sa respecti si alte angajamente – incepi sa creezi un capital de incredere pentru viitor. Faptul ca la noi discutia a ramas la cazuri de speta, de persoana la trecut, in loc sa se vada cat de importanta este institutia proprietatii pentru viitor, mi se pare foarte ciudat. Am pierdut 9 ani intr-o discutie sterila fara sa ne uitam la principii. Acelasi lucru cu increderea. Una dintre ultimele carti scrise pe tema asta, care se discuta foarte mult in Statele Unite, scrisa de Fukuyama, spune ca dezvoltarea economica se produce datorita increderii intre oameni.

Economia de piata, ca si statul de drept, se bazeaza pe respectarea procedurii

Care sunt avantajele pentru aceasta tema? In Romania, morala, din care increderea face parte, este tratata drept un element desuet.

Timpul istoric care se prezinta nu numai in Romania, dar Europa de Est in general, este cel care a redescoperit individul. Individul inseamna vointa individuala, care inseamna si raspundere. Vointa individuala nu e acelasi lucru cu vointa societatii. E foarte greu de generalizat, dar cred ca noi, romanii, ca tara si ca popor, am fost formati de un alt timp istoric, deloc propice individului. Noi am dezvoltat o abilitate de negociere, de creativitate, dar am dezvoltat, impreuna cu ea, si defectul calitatii noastre, si anume, smechereala. Dar, in noul context, in care nu mai suntem intre trei imperii, intram intr-o lume in care economia de piata trebuie sa functioneze pe alte criterii, calitatea noastra a devenit un defect care ne impiedica sa progresam. Cerinta moderna este principialitatea, si nu smecheria. Exista o zicala americana: „daca totul este o piata, nu poate exista o piata”. Daca totul este negociabil, nu poti avea o piata, pentru ca nu respecti regulile jocului, adica legile si institutiile, decat daca ai constiinta principialitatii…

Structura economiei de piata se bazeaza pe ideea obligatiei de a respecta procedura, la fel ca si statul de drept. Ce diferentiaza jocul de tenis de fotbal ? Regulile jocului si numarul de jucatori. Daca regulile jocului in fotbal s-ar schimba constant sau le-ar schimba arbitrul, n-ai mai putea juca.

Timpul istoric in care s-a format Romania, timpul istoric in care ne aflam

De ce crezi ca democratia este atat de greu de consolidat in Romania ?

Calitatile noastre, dezvoltate in alt timp istoric, sunt de genul abilitatii sa improvizam constant. Suntem artisti, avem resurse fantastice de a ne descurca, de a fi ingeniosi se de a gasi solutii. Numai ca, in noul context istoric si in noul timp istoric, avem defectul acestor calitati. Daca vrei sa spui peiorativ, „lautarism”. O economie de piata si o lume a stiintei si a tehnologiei reprezinta o lume extraordinar de precisa. De exemplu, noi nu apreciem importanta verificarii faptului. Nu suntem obisnuiti sa apreciem cat e de important sa distingi faptul de opinie. Intr-o lume de stiinta, de tehnologie si de piata, nu conteaza sa stii ce zice cutare, conteaza sa stii faptele, pentru ca sa poti lua masuri. In Romania sa fii respectuos fata de legi, fata de reguli, e considerat drept slabiciune. Dar toata ideea unei economii de piata e ca trebuie sa poti anticipa si sa stii care ti-e riscul. Daca nimeni nu respecta regulile, nu poti calcula riscul, deci nu poti crea o economie de piata.

Daca nu isi da fiecare seama ca e interesul lui sa-si infranga dorinta de a castiga cat mai mult imediat, pentru ca sa castige mai mult in timp, nu putem crea o piata si nici dezvolta economia. Timpul istoric, vazut din perspectiva tarilor democrate, e foarte lung. Ca sa ti-l faci benefic trebuie sa institutionalizezi, adica sa stapanesti acea nesiguranta, adica regulile jocului sa fie respectate de toata lumea. Chiar daca pierzi, creand institutii democratice (creand regulile jocului), ai sansa sa castigi data viitoare. Deci e interesul tau, in timp, sa respecti institutiile pe care ti le creezi. Pentru ca, daca vrei sa castigi acum totul si sa-l impiedici pe celalalt sa castige vreodata, celalalt va vrea sa se razbune si te va impiedica el pe tine.

Si atunci ajungi la legea antimonopol ?

Exact. Atunci, ideea democratiei, ca si economia de piata, este sa spargi monopolurile, sa nu lasi niciodata puterea sa se acumuleze intr-un loc in asa fel incat sa impiedice competitia. Constitutia americana este bazata pe ideea „balansarii” puterilor in stat, tocmai pentru a avea puterea de a se controla una pe alta, de a nu lasa monopolul puterii intr-un pol: fie la Presedintie, fie la Parlament, fie la puterea judiciara. Asa si in economia de piata.

De ce este atat de importanta proprietatea?

Cel ma bine o explica Hegel, care spune ca individul e o vointa care ramane abstracta daca nu e materializat intr-un fel. Or, singura maniera de a se materializa este prin jurisdictia pe care o poate avea acel individ fata de proprietate. Deci, proprietatea este indispensabila, din punctul de vedere al lui Hegel, pentru a-ti manifesta libertatea vointei. Este foarte interesanta relatia intre libertate – care, altfel, n-ar avea niciun sens – si proprietatea prin care ti-o manifesti.

In momentul de fata, cresterea economiei nu mai vine de la teritorii, de la puterea teritoriala sau de la puterea armatelor, ci de la puterea cunostintelor si a tehnologiei. Or, tehnologia provine din cresterea inovatiei, care apare numai in momentul in care motivatia individului sa creeze si sa inoveze este suficient de mare. Individul este motivat cand are castig. Or, ca el sa aiba castig, trebuie sa-i fie aparat dreptul asupra inovatiei, dreptul de proprietate intelectuala, etc. Deci, proprietatea privata sta la baza dezvoltarii economice.

Increderea ca valoare economica

In ce mod influenteaza dezvoltarea economica increderea intre oameni?

Cat despre incredere, Fukuyama spune intr-una din ultimele sale carti, intitulata Trust (Incredere): „Cel mai important lucru este „capitalul social”, abilitatea oamenilor de a lucra impreuna pentru scopuri comune, in grupuri sau organizatii.” Aceasta idee de „capital uman”, inteleasa drept „capital social”, incepe de la premisa ca astazi capitalul este incorporat nu atat in teritoriu, in fabrici, uzine sau in masini, cat, din ce in ce mai mult, in cunoastere si in abilitatea persoanei umane. Mare parte din capitalul uman are de-a face cu abilitatea oamenilor de a se asocia, care depinde, la randul ei, de gradul de comunicare intrasociala, de impartasirea unor norme si valori. Or, din aceste valori comune se trage increderea, care este in mare masura o valoare economica. El demonstreaza, cu creionul in mana, in ce fel este costisitoare din punctul de vedere economic lipsa de incredere. Toata economia de piata e bazata pe ideea de contract, iar ideea de contract este ca un angajament pe care ti-l iei, este sfant si nu te vei misca din el pentru ca sa poti sa estimezi riscul. Intr-o societate bazata pe incredere, costurile sunt foarte mari la nivel social (un sistem politist largit care sa poata sa-l urmareasca pe omul care te-a smecherit, un sistem judiciar care sa-ti poata sa-ti permita sa-l dai in judecata – toate astea costa si, cum banii statului vin din impozite, ne costa pe fiecare, caci trebuie impozite foarte mari sa platesti toate astea)…Si aceste costuri iau din posibilitatea de crestere economica, din resursele acestei societati…Tarile in care oamenii n-au incredere unii in altii sunt prin definitie sarace. In afara faptului ca oamenii nu mai fac contracte cu ele, acum cand s-au deschis frontierele. De ce sa fac contract cu cineva care sa ma smechereasca, cand am o suta de alte tari in care pot sa fac afaceri ? In Romania este capital sa se creeze increderea. Problema „dosarelor” nu e atat cine a fost sau nu a fost securist, ci de a sparge acest mecanism care mentine incredrea si incertitudinea. Trebuie sa scoti acest stigmat al neincrederii din viata politica.

Si Fukuyama, si North, cu Premiul Nobel, o repeta: una dintre lucrurile importante pe care le putem invata examinand viata economica este ca bunastarea unei natiuni, ca si abilitatea ei de a fi competititva, sunt conditionate de un singur element cultural caracteristic: nivelul de incredere inerent intr-o societate. Si, pentru asta, cel mai folositor lucru de care poti profita este critica. Teoria in spatele acestei notiuni de utilitate a criticii este ideea perfectibilitatii. Nu a perfectiunii, ci a perfectibilitatii. Este ceea ce spuneam la inceput, in mentalitatea occidentala nu exista un adevar absolut si unic, deci nu exista perfectiune. Dar piata iti permite perfectibilitatea, daca esti suficient de abil si dornic sa-ti asumi riscul. Fiind liber sa-ti asumi un risc, esti si liber de a gresi. Posibilitatea sau libertatea de a gresi reprezinta un mare castig, pentru ca iti da posibilitatea ca, daca nu gresesti, sa castigi foarte mult. Dar, din moment ce libertatea ti-a permis sa gresesti, inseamna ca cel mai benefic lucru pentru a-ti repara erorile este critica. Principiul unei societati deschise este ca poti sa-l critici pe celalalt, fara ca el sa se simta jignit si sa o ia in nume personal ca un afront. Dimpotriva, sa ia critica drept un ajutor de a putea asuma in continuare riscul fara sa faca aceeasi greseala de doua ori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CAUTA



VIDEO


TEDxBucharest

ULTIMELE ARTICOLE

ARHIVA

RETELE SOCIALE