Sandra Pralong, de la “Newsweek” la “De ce m-am intors in Romania” “E inacceptabil sa te feresti sa folosesti cuvantul “altruism”, pentru ca te rad si curcile…”

Posted on December 18, 2010 by Sandra Pralong

Data: 18 Decembrie 2010

Sandra Pralong, de la “Newsweek” la “De ce m-am intors in Romania”

“E inacceptabil sa te feresti sa folosesti cuvantul “altruism”, pentru ca te rad si curcile…”

Sandra Pralong a fost consilier al presedintelui Emil Constantinescu pe Relatia cu Romanii de Pretutindeni, in prezent presedintele Fundatiei SynergEtica. Este membra in conducerea a numeroase fundatii si asociatii internationale. A urmat studii comerciale in Elvetia, de relatii internationale si stiinte politice in Statele Unite ale Americii. A fost director de comunicare al saptaminalului american „Newsweek“. In 1990 a pus bazele Open Society Fundation (Bucuresti), iar intre 2002 si 2005 a fost cel mai inalt responsabil de comunicare pentru Europa si CSI in cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare. In 2010 a coordonat antologia De ce m-am intors in Romania, aparuta la Editura Polirom. Printre cei care au semnat texte in carte se numara Sorin Alexandrescu, Ion Vianu, Mihaela Mihai, Leonard Doroftei, Dinu Zamfirescu, Gheorghe Zamfir, Principesa Margareta a Romaniei, Irina Cajal, Radu Gabrea, Mariana Nicolesco, Dan Chisu, Neagu Djuvara.

Cind ati simtit ca v-a contaminat microbul comunicarii si ati considerat ca vreti sa fiti un om care sa isi cistige viata si sa si-o faca mai frumoasa de pe urma cuvintelor?

Sinteti dragut, faceti sa para foarte savant ceea ce fac! Daca era dupa mine, cred ca mi-ar fi placut sa fiu scriitoare. Poate ca n-am avut inclinatia si am fost mereu prea agitata ca sa ma asez pe un scaun si sa fac numai asta. Pe undeva, viata a decis pentru mine. Eu m-am pregatit in stiinte politice, in economie, in relatii internationale, in diplomatie, nu si in comunicare. Am prins-o pe drum in Statele Unite, unde am observat ceva foarte interesant: toata gindirea societatii este facuta in asa fel incit sa iti faciliteze viata. Sa-ti mestece lucrurile. Sa-ti conecteze punctele ca in desenele pentru copii. Mi-aduc aminte un semn la metrou, pe un gard proaspat vopsit. Semnul spunea: „Punem pariu ca e vopsea proaspata?“. Mi s-a parut genial! In loc sa-mi spuna „Nu pune mina!“, ceea ce m-ar fi facut exact sa pun mina, pentru ca asta e natura umana, mi s-a parut un joc simpatic si funny! Am aterizat la „Newsweek“ nu in partea editoriala, ci in zona publishing-ului, a marketing-ului, asa ca mi-am insusit lucrurile astea pentru ca mi-au placut si le-am aplicat. Incet-incet, am fost promovata in diverse job-uri, iar lucrurile s-au legat, oportunitatile au venit.

Cum ati „aterizat“ la „Newsweek“?

Sistemul de invatamint american are ceva foarte intelept: mentoratul. Ti se desemneaza un adviser, care te calauzeste nu doar in ce cursuri trebuie sa iei, ci sta de vorba cu tine, te cunoaste, iti stie preferintele, capacitatile, te ghideaza. Acolo esti obligat, mort-copt, sa faci un internship intre anii de masterat. Adviser-ul te ajuta, iar eu deja stiam ca vreau sa lucrez pentru marele meu vis, Natiunile Unite si de a ajuta. Omenirea insasi era plaja ambitiilor mele! Sigur, glumesc. El mi-a zis: „Bine, daca tu tot esti unul dintre putinii oameni din scoala care stiu ce vor sa faca dupa absolvire, de ce nu incerci acum ceva mai indraznet?“. I-am spus ca mi-ar fi placut foarte tare sa fiu jurnalist si sa lucrez la „Newsweek“, revista pe care am invatat limba engleza. El mi-a raspuns: „Si ce te opreste?“. Asta era extraordinara atitudine americana! Ti-o insufla scoala. Tot sistemul te impinge sa te intrebi „ce ma opreste?“. Nu va mai explic ca nu aveau nevoie de un intern si a trebuit sa ma lupt, am dat din miini si din picioare, m-au alungat pe usa si am intrat pe geam. Nu m-am lasat pina nu am prins job-ul. Era si o chestiune de mindrie nu doar fata de mine, ci si fata de adviser-ul meu. Asa am ajuns la „Newsweek“.

Asadar, in 1989 erati director de marketing la „Newsweek“, aici se intimpla ce se intimpla, iar dvs. decideti sa lasati acest post de director de marketing la, poate, cel mai important saptaminal de informatie american si va intoarceti in Romania…

Eram, de fapt, director de promovare, acea parte a marketing-ului care prezinta si comunica avantajele investitiei in periodic, atit catre cititori, cit si catre advertiser-i. Stiti ce? Era normal. Era tara mea. Nu puteam sa fiu indiferenta la tot ce se intimpla aici. Am trait toata viata cu ideea ca vreau ca tara mea sa fie descatusata. In tinerete, am fost parte dintr-un grup care facea contrabanda cu Biblii in tarile din Est, eram o activista veche, in felul meu mic si modest. Am lucrat cu Helsinki Watch, m-am ocupat cu drepturile omului, am facut traduceri, m-am zbatut pentru Romania, la nivelul meu marunt de student. Nu era neasteptat ca o sa sar in primul avion si o sa vin acasa. In America aveam o viata foarte tihnita, dar era una de imprumut.

Dar v-ati lasat o portita deschisa acolo, in caz ca lucrurile nu ar fi functionat?

Evident. Intotdeauna ne lasam peste tot o valiza, un contract… Aveam biletul de retur in buzunar. Eram foarte privilegiata.

Dar decizia ati regretat-o vreodata?

Nu. Am fost exasperata de multe ori. Ma intreb citeodata ce caut eu aici si, in secunda doi, ma gindesc ce rost ar mai avea viata mea, daca nu as avea o cauza precum cea care imi este cea mai apropiata in Romania.

Deci va intrebati ce cautati in Romania chiar si astazi…

Da!

In ce situatii?

Cind vad mizerie pe strada, cind calc intr-o groapa, totul ma revolta! Tot ce nu este asa cum ar putea sa fie. Stiu ca nu exista fatalitate! Nu este o fatalitate sa avem doar 200 de kilometri de autostrada dupa 20 de ani. Nu depinde nici de americani, nici de europeni, nici de martieni sa vina sa ne salveze. O sa-mi ziceti ca depinde de Guvern si de primul-ministru… La urma urmei, cine ii impinge pe acesti oameni? Cine ii pune acolo si cine ar trebui sa le ceara socoteala.

Astazi, dupa ce v-ati mutat cu arme si bagaje inapoi in Romania si, mai mult decit atit, ati motivat 39 de oameni sa spuna povestea intoarcerii lor in Romania, eu vin si va intreb: ce situatie v-ar putea pune in ipostaza de a pleca din nou?

Grea intrebare… Nu cred ca este o situatie. As pleca daca as simti ca in Romania se poate trai la fel de bine ca in Elvetia sau in Statele Unite, ca oamenii pot avea demnitate, ca nu exista injustitii flagrante, ca oamenii au oportunitati pe care sa le sesizeze, ca e o societate de merit. Evident ca exista injustitii si in Occident. Nu sint naiva sa cred ca oamenii sint ingeri acolo si demoni aici. Acolo schimbarile sint incrementale. Fiecare adauga un pic. Aici, lucrurile sint radical de schimbat. 20 de ani am cam batut pasul pe loc. Meritam mai mult si sintem capabili de mult mai mult decit am realizat. Si au murit, totusi, niste oameni… Asta pe mine ma termina. Mi s-ar parea ingrozitor de injust sa fi murit degeaba.

In De ce m-am intors in Romania, ati adunat 39 de personalitati, de personaje si le-ati pus pe toate intre copertele acestui volum, aparut la Editura Polirom. Ati afirmat intr-un alt interviu ca v-a placut sa descoperiti un numitor comun al acestor povesti: dorinta oamenilor de a contribui, de a aduce un pic din experienta lor pentru cei de acasa. Este altruismul un cuvint prea mare sau prea neverosimil ca sa-l acceptam cu inima deschisa?

Nu cred. Stiti ce ma socheaza? Ca lucrurile care ar trebui sa fie normale suna fals in Romania anului 2010. E inacceptabil sa te feresti sa folosesti cuvintul „altruism“ pentru ca te rid si curcile… Mi se pare ca ne privam de toate elanurile frumoase si generoase pe care le are natura umana. Inclusiv cinicii au elanuri, pe care si le reprima. Descatusata de teama de a fi ridicola, spun ca altruismul este o stare de fapt normala cind ti-ai demonstrat tie insuti ce aveai de demonstrat si poti fi generos. Mi-am facut teza de doctorat la Paris pe diferentele culturale intre regiunile Romaniei si influenta lor asupra dezvoltarii societatii civile intre 1990 si 2005. M-a frapat sa imi dau seama ca poporul roman n-a avut statalitate, ca a fost subiect al unor culturi foarte diferite, care ar fi putut sa-l aneantizeze, sa-l dizolve si sa-l integreze in diferitele imperii. Totusi, mai mult de 2.000 de ani am trait ca neam legati de religie, de limba, de un anumit ethos. Ne-am amortit simturile care ne fac sa intelegem ca nu putem supravietui ca indivizi. Nu poti sa faci nimic singur. Nu poti functiona decit in echipa, in grup.

Pledati pentru civilitate, o notiune absconsa la prima vedere, cel putin la nivel lingvistic. Nu este, de fapt, pentru ca reprezinta setul de atribute care ar trebui sa ne defineasca in raport cu noi insine si in raport cu ceilalti: respect, politete, umilinta bine inteleasa, constiinta celui de linga noi… Ati avut vreodata senzatia ca va luptati cu morile de vint?

Nu! Militez pentru redescoperirea bunului-simt, pe care il avem. Omul simplu il are, dar s-a pierdut. Transmutarea fortata a omului care era legat de pamint, de frumusete si natura in cutiile astea de chibrituri a platit pretul. Ne trebuie mai putina toleranta fata de transgresie si mai multa presiune sociala. Eu am invatat sa nu arunc gunoaiele pe jos in Elvetia. Anecdota pe care am sa v-o spun m-a marcat pe viata: eram suficient de proasta incit sa fumez – nu fumati! – si am aruncat staniolul unui pachet de tigari pe jos. Pe strada, cineva m-a batut pe umar si mi-a spus: „Domnisoara, cred ca ati pierdut ceva“. Nici macar nu mi-a spus-o cu ironie, ci cu naivitatea cuiva care nu putea sa inteleaga faptul ca poti fi atit de absent la viata lui si la comunitate, incit sa fii atit de prost si de nating ca sa-ti murdaresti spatiul!

Si v-a venit sa intrati in pamint de rusine?

Absolut! Ceea ce a fost extraordinar a fost lipsa ironiei si a judecatii. A fost doar mila, cel mult. A avut afectiune, daca stau sa ma gindesc bine, sa nu cumva sa pierd ceva.

Va puneti foarte mult bazele in generatia tinara de astazi, tineri care se uita cu mult interes si cu o privire panoramica la ce se intimpla in jur. Daca miine, de exemplu, unul dintre tinerii cu care lucrati la Fundatia SynergEtica vine si va spune ca pleaca din Romania, ce ii replicati?

Sa plece. Multi au facut-o. O apropiata colaboratoare, Anca Mihalache, cea care s-a ocupat de carte si a tinut legatura cu personalitatile atunci cind eu imi tiram papucii prin viata fara vreun focus anume, a plecat la studii in Franta. Le spun tuturor sa plece, sa invete, sa vada lumea. Asta te formeaza.

Nu ma refer la a pleca pentru a vedea lumea, ci la a pleca pentru a ramine dincolo.

Asta nu ai de unde sa stii. Never say never! Oricare ar fi motivul pentru care pleci, fie ca vrei, fie ca nu, esti un ambasador informal al Romaniei. Oamenii cu care vii in contact sint mai influentati de tine ca ambasador decit de cel en titre. Din necesitate istorica avem un mic decalaj. Sintem in intirziere. In cazul Ancai Mihalache, comunitatea franceza de la Lille va avea mai putina nevoie de inteligenta si energia ei decit comunitatea romaneasca de aici.

Pentru Anca Mihalache, generic vorbind, va conta mai putin faptul ca la Lille este respectata si corect recompensata pentru ceea ce stie sa faca? Asta cautam cu totii in strainatate!

Asa este! Mi-as dori ca Anca sa fie aici si sa raspunda, dar daca noi in Romania nu incepem sa ne respectam unul pe altul, daca eu nu incep sa il respect pe cel care nu ma respecta, cum mai pot pretinde altceva? Daca eu nu incep sa-l molipsesc pe celalalt cu blindete si respect – eu sint mai afurisita si mai zic: „Dar de ce va aruncati gunoiul pe jos?“…

Inca nu ati ajuns la „ma tem ca ati pierdut ceva“…

… Dar lupt cu mine si de fiecare data imi dau pumni in nas, metaforic vorbind si imi zic: „Iar sint diriginta de scoala sau maica stareta“. Cind isi va incarca suficient bateriile cu respect de sine si cind va sti ca are mai multe de dat decit de luat, Anca Mihalache, tot generic, va reveni in Romania.

Am vazut multe fotografii ale dvs. si confirmati si astazi acest fapt: purtati deseori perle si esarfe. Sint doua dintre atributele fara virsta ale elegantei. De unde sau de la cine ati invatat sa fiti o doamna?

Sinteti dragut! Multumesc pentru compliment. Cred ca de la bunica. Era o femeie extraordinar de eleganta. Era pictorita si, cind au dat-o afara din Uniunea Artistilor Plastici, a devenit pictorita bisericeasca. Peste halat avea intotdeauna o brosa frumoasa de aur, avea intotdeauna inelele ei minunate, o bratara, cercei. Era mereu aranjata. S-a respectat pe ea si, in felul acesta, i-a respectat pe cei din jur. Asa incerc si eu. In plus, esarfele sint pentru ca m-am ingrasat, iar perlele pentru ca deschid tenul, ceea ce isi doreste orice femeie dupa o anumita virsta.

N-am facut aceasta observatie ca sa incheiem intr-o nota putin frivola, ci pentru ca, e adevarat, perlele nu trebuie sa fie Cartier sau Mauboussin…

Astea sint total din plastic!

Ati plecat mai intii in Elvetia si abia apoi in America. Statele Unite erau tinta pe care o visati sau doar un episod?

America era locul in care emigrase tatal meu. In Elvetia am ajuns cu mama, care se stabilise acolo. Ea a avut intelepciunea de a ma trimite sa-mi vad tatal, dupa aproape 10 ani. Nu mi-a placut America. In plus, eram la o virsta foarte timpita si razvratita si nu ne-am inteles deloc bine, tata si cu mine. Am fugit inapoi la mama in Elvetia si abia pe urma am inceput sa apreciez Statele Unite de la distanta. Eram studenta in Elvetia la Stiinte Politice, dupa care am facut un MBA. In Africa, unde predam, am inceput sa vin in contact cu idealurile americane si cu maniera lor de a percepe lumea. Din Elvetia am invatat, foarte importante, modestia si munca. Fiecare centimetru patrat de acolo este cultivat, utilizat, curatat, iar oamenii sint foarte la locul lor. Citisem si vazusem o gramada de filme americane… Aduceti-va aminte ca anii ’70 si inceputul anilor 80, de dupa Nixon, inceputul anilor Reagan, erau extraordinari! Nimic din ce visai nu era imposibil in Statele Unite! Cultura imputernicirii individului si ideea ca daca muncesti mult si ai un tel, nimic nu te poate opri sa ajungi acolo, ei bine, m-au cucerit.

Foarte multi dintre noi vedem in continuare America drept acel loc in care, daca te duci si executi constiincios ceea ce stii mai bine, mai devreme sau mai tirziu lucrurile se intimpla. E un pamint al fagaduintei. Dvs. nu aveti impresii, aveti experiente, e o mare diferenta fata de noi. Este asa?

Este asa, dar am sa va spun un lucru care ma intristeaza… Dupa 2001 s-a infiripat ideea ca altcineva decit tine trebuie sa aiba grija de securitatea ta. Asta roade foarte mult din increderea americana, increderea individului in capacitatile lui. Atita timp cit problema terorista nu va fi rezolvata, ea va sapa la temelia a ceea ce facea America unica, inclusiv la ideea ca scopul nu scuza mijloacele. Societatea americana a functionat tocmai pentru ca niciodata scopul nu a scuzat mijloacele. Mijloacele erau importante, respectarea regulilor, a conventiilor. De la Bush-fiul si Razboiul din Irak, a inceput sa se piarda aceasta etica speciala a americanilor si, cu ea, risca sa se piarda multe din lucrurile care faceau din America o tara a fagaduintei si o tara ca nici alta.

Ati spus mai devreme ca viata oricui este o profetie autorealizata. Dvs. ati stiut devreme cam ce vreti sa faceti in viata?

Buna intrebare! Am stiut devreme ca vreau sa ajut undeva, sa fiu de folos. Cea mai buna maniera de a-ti trai viata este s-o pui in slujba unei cauze mai mari decit persoana ta. Asta am invatat-o de la bunicul meu, un om absolut special, fost general, profesor de istorie la Academia Militara. El mi-a insuflat ideea ca viata ta nu iti apartine in totalitate, ca ea apartine deopotriva tarii in care te-ai nascut si comunitatii in care traiesti. Trebuie sa dai ceva inapoi. Trebuie sa lasi o urma. Sa ma duc in America la bursa a fost alegerea mea, sa lucrez pentru „Newsweek“ a fost, iarasi, alegerea mea. Nu mi-am dorit o cariera, o functie sau un job special, ci un mediu din care sa pot sa ma cheltuiesc.

Marius Constantinescu realizeaza la TVR Cultural emisiunea
„Profil, poveste, personaj“, care poate fi vazuta in fiecare
vineri, de la ora 21.30