Sandra Pralong: “Puterea nu se da. Se ia. Asta trebuie sa inteleaga generatia voastra”

Posted on May 3, 2011 by Sandra Pralong

Sandra Pralong: “Puterea nu se da. Se ia. Asta trebuie sa inteleaga generatia voastra”

Data: 3 mai 2011

Daca pentru unii romani cuvinte precum „tara”, „datorie”, „ideal” par doar niste vorbe mari, gaunoase, atunci cand sunt rostite de Sandra Pralong ele suna firesc si foarte sincer. Fosta consiliera a presedintelui Emil Constantinescu, fondatoare a unei fundatii care isi propune sa readuca etica in spatiul public romanesc, Sandra Pralong si-a petrecut o mare parte din viata in strainatate: Elvetia, Statele Unite, Franta. S-a mutat definitiv in Romania in urma cu cinci ani, hotarata sa contribuie la dezvoltarea tarii sale. In prezent este consilier la ONU pe domeniul „Gen si societate civila”. Din acest motiv, pana anul viitor, Fundatia SynergEtica este inghetata.

Ati coordonat recent cartea „De ce m-am intors in Romania”, in care mai multe personalitati povestesc de ce au revenit pe pamant romanesc. Care este povestea dumneavoastra?

Am plecat la 15 ani din tara. Mama fugise in Elvetia si m-a scos cu chiu, cu vai dupa doi ani. Ea aplicase cand aveam eu 13 ani si m-a scos cand aveam 15. M-a scos prin interventia primei doamne a Statelor Unite, Patricia Nixon, careia i-a scris o telegrama spunandu-i ca ea, ca mama, spera sa inteleaga problema ei: fata ei, unicul copil, ramasese ostatica in Romania. In Elvetia, am facut intai contabilitate ca sa castig bani ca eu eram artista (in Romania intrase la liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”). Si m-am trezit acolo ca nu faci nimic cu arta. In plus, acolo nu ai scoala generala de arta. Faci doar meserie. Nu invatam nimic altceva.
Cand am ajuns, imi aduc aminte prima zi cand m-am dus in oras: nu intelegeam deloc cum acelasi produs, aceeasi pereche de jeansi – pe care mi-o dorisem din Romania de ani de zile si n-o avusesem – poate sa fie la trei preturi diferite, in trei locuri diferite. Aveam o mare nedumerire. Si voiam sa inteleg si atunci m-am apucat sa studiez economie. La liceu am luat un bacalauareat comercial.

Dupa care m-am dus la facultate. Am facut „Stiinte Politice”. M-am indragostit, m-am maritat. Am plecat cu sotul meu in Africa sa salvam lumea, pentru ca Romania era prea departe si nu puteam s-o salvez, ea fiind sub cortina de fier. Eu predam economie la Universitatea din Niamey in Niger, una dintre tarile cele mai sarace din lume. De altfel, asa am si ales-o. Ne-am uitat la lista Bancii Mondiale cu tarile cele mai sarace. El era tanar diplomat elvetian si a cerut un post pentru cele trei tari din josul listei. Din pacate, el s-a prapadit acolo intr-un accident de masina.
M-am intors inapoi dupa un an, in Franta. Am lucrat un an, dupa care m-am dus la masterat in SUA, unul de drept international si diplomatie la Boston. Dupa care am primit un job de stagiar in timpul verii la „Newsweek”. Apoi m-au invitat sa candidez pentru o pozitie dupa ce mi-am terminat studiile. Am intrat in echipa si am fost promovata in fiecare an, chiar de mai multe ori pe an si am ajuns director de comunicare si promovare a revistei pentru America de Nord la 28 de ani. Pe urma a venit Revolutia.

Ati revenit in tara exact in 1990, imediat ce s-a deschis aeroportul dupa Sarbatori. Ce voiati sa faceti in Romania?

Mi-am dorit sa vin macar pentru un timp limitat sa pun pe picioare o revista sau un jurnal independent. Asta era visul meu, asta stiam si asta mi se parea firesc sa fac in Romania, unde era mai mare nevoie de skill-urile astea decat in America, unde presa era libera. Dar n-am gasit bani pentru o revista sau un jurnal independent, am gasit in schimb jobul de a pune pe picioare Fundatia Soros si evident ca l-am acceptat, cu toate ca am castigat de trei ori mai putin decat la New York si aveam o mare ipoteca de platit.
Dupa ce mi-am terminat jobul si nu a mai fost nevoie de mine – fundatia a fost pe picioare, am angajat 45 de persoane si am deschis trei sucursale – m-am dus inapoi in America. Voiam sa inteleg, sa reflectez la tranzitia romaneasca. De ce se poticnea asa de tare? Si m-am inscris din nou la facultate. Am facut un al doilea master.

Dupa care m-am reintalnit cu presedintele Constantinescu cand a fost in vizita la New York. Il cunosteam de la Fundatia Soros pentru ca fusese intr-un juriu care dadea burse tinerilor cercetatori. M-a invitat sa fac parte din echipa lui, am spus „Da”. Experienta de la Cotroceni a fost foarte interesanta. Am lucrat cu tineri si cu voluntari pentru ca nu aveam buget. Dar am facut primul Forum al Presei Romane de Pretitutindeni, care pe urma a ramas. Au putut sa pastreze proiectul chiar dupa ce am plecat noi de la Cotroceni. S-au facut deja vreo 8-9 editii ale acestui forum, indiferent de culoarea politica de la Cotroceni. Am facut si primul targ de joburi pentru tinerii romani cu studii in strainatate. Am transformat palatul Cotroceni intr-un targ de joburi la care vreo 80 de companii si ministere veneau sa recreteze tinerii.

Dupa ce presedintele nu a mai candidat, am plecat si mi-am deschis firma de consultanta in comunicare – Synergy. Am lucrat cu ONU. Apoi, Natiunile Unite mi-au oferit un job: sa merg sa creez tot departamentul lor de comunicare pentru Europa si fosta URSS. M-am mutat la Bratislava, am lucrat de acolo trei ani si jumatate. Incepusem teza de doctorat. Nu am putut sa o continui cat eram la Bratislava pentru ca munceam prea mult.
M-am intors in Romania dupa alegerile din 2004. Erau foarte multe studii internationale care aratau cat de castigate sunt acele tari care isi repatriaza diaspora si le dau functii in aparatul statului. Asa ca am venit in ideea asta. Nu s-a intamplat. Mi-am terminat teza si am deschis Fundatia SynergEtica.

Ce isi propune fundatia sa schimbe la Romania?

Fundatia functioneaza exclusiv cu voluntari care fac propriile lor proiecte. Umbrela mare este „etica si civilitatea”. Cum traim mai confortabil si mai respectuos unii cu altii. Eu am o vorba pe care le-am impartasit-o voluntarilor: „Ca sa traim bine trebuie sa fim buni. Pe bune”. Adica sa fim nu numai amabili, binevoitori, cuviinciosi si respectuosi, ci sa fim buni la ce facem, sa fim temeinici, sa excelam in ceea ce facem pentru ca din asta se trage satisfactia. Si banii vin ca o consecinta a faptului ca faci lucrul bine si ca excelezi in ceea ce faci.
Mi-ar placea ca fundatia sa poata sa ajute tinerii sa inteleaga lucrul asta, ca suntem dependenti unii de altii in aceasta viata si nu ai cum sa nu se intoarca la tine, ca un bumerang, lucrurile pe care le faci. Pentru ca ne molipsim unii de la altii.

Le dadeam voluntarilor sa citeasca toate aceste carti care apar acum in Statele Unite si care vorbesc despre efectul de contagiune si de cat de important este acest efect de contagiune nu doar in domeniul viral, medical, ci in domeniul social. S-au facut studii care arata ca obezitatea are un efect de contagiune. Nu ca ar fi un virus al obezitatii, dar pentru ca noi ne educam unii pe altii in retelele noastre de prietenie. S-a demonstrat ca daca eu am prieteni care sunt supraponderali o sa-mi afecteze nu numai obiceiurile mele culinare, dar o sa le afecteze obiceiurile culinare ale celor din jurul meu. Pentru ca eu insami nu voi mai fi vigilenta sa spun „mananca sanatos” si nu va mai fi nimeni in jurul meu care sa mi spuna „ai grija”. Si lucrurile astea degeneraza pana cand devin un adevarat fenoment de masa.

Tinerii trebuie sa fie vigilenti cu transgresarea regulilor de catre altii. Cum intervii in situatii in care cineva transgreseaza? Cum ii atragi cuiva atentia, frumos si politicos, ca ceea ce face iti displace sau este incorect? Astea sunt lucruri pe care trebuie sa le inveti si trebuie sa iei puterea. Puterea nu se da. Se ia. Trebuie sa-ti iei puterea sa ii atentionezi pe ceilalti. Sa ne educam unii pe altii.
Eu am invatat sa nu mai arunc gunoi pe strada in Elvetia, ca tanara fumatoare. Mergeam odata pe strada si am aruncat staniolul de la tigari pe strada. Si a venit un batranel din spate si m-a batut calm si surazator pe umar si mi-a zis: „Domnisoara, cred ca ati pierdut ceva”. Si m-a socat asa de tare. Ca nici nu era artagos, nu-mi reprosa. Avea doar grija sa nu fi pierdut ceva pentru ca nu isi putea inchipui ca cineva poate sa fie atat de stupid incat sa arunce in mod voit sau din neglijenta pe jos. Pentru mine a contat mai mult acel „Domnisoara, ati pierdut ceva” din partea unui strain ca sa-mi schimb obiceiul, decat 1.000 de dadaceli de la mama sau de la familie si decat 1.000 de legi care sa ma amendeze.

Cum pot tinerii sa ia puterea?

De exemplu, la fundatie, eu am venit cu ideea de a pune mari postere pe panouri publicitare, ca avertizarile de pe pachetele de tigari: „Nesimtirea ucide”, „Ura dauneaza grav sanatatii”, „Rautatea urateste”. Si le-am facut si intr-o zi tocmai am realizat ca in nu stiu ce colt din Bucuresti, unde trebuia sa avem panouri, nu erau. Cand l-am intrebat pe colegul meu Silviu Martin de ce n-a facut ce trebuia sa faca, mi-a zis ca „Nu-mi place campania si nu cred in ea”. Am zis „Ok. Fa tu mai bine”.

Si intr-adevar s-au organizat voluntarii intre ei, eu nu stiam ce coc si au venit cu o idee absolut dinamita. Mult mai buna decat orice idee as fi putut sa am eu. Si anume sa invite liceenii sa faca mici grupulete, sa-si ia o tema de civilitate, de buna purtare si sa faca mici campanii pentru schimbarea mentalitatii si a obiceiurilor celor din jur. Si asa s-a nascut campania „Misca- ti bunul simt”. In care am avut sansa sa lucram cu vreo 20 de echipe din licee bucurestene, de cate cinci persoane. Una dintre echipe avea ca tema cum sa nu arunci gunoiul pe jos. Si au venit cu ideea sa puna cosuri de baschet deasupra cosurilor de gunoi si sa invite antrenori sa antreneze oamenii cum sa arunce gunoaiele fix in cos.

Voluntarii isi alegeau temele si ei faceau cererile de finantare. Fundatia a fost finantata pentru costurile de sediu si de consumabile de Agentia de Comunicare Synergy pe care am fondat-o in 2000. Dar pentru costurile programelor voluntarii si-au gasit sponsorizarile, au aplicat la „Tineret in actiune”, au scris proiectele.

Frumusetea fundatiei vine din faptul ca jocul democratic adevarat functioneaza cel mai bine. Mai multe capete tinere au mai multe idei si mai bune decat un cap singur, fie el seful. I-am incurajat sa stie ca pot avea autoritate asupra autoritatii. Asta mi se pare cel mai important. Pentru ca sistemul nostru educational pune autoritatea undeva pe un piedestal si o considera infailibila. Si autoritatii nu ii place deloc sa o contrazici, sa ii spui ca greseste, nu-i place deloc sa-i arati unde greseste si sa vii cu idei mai bune decat ale ei. Si asta trebuie ca generatia voastra sa inteleaga si sa schimbe.

E un principiu foarte sanatos de business: „o plangere e un cadou”. Pentru ca in momentul in care cineva se plange de produsul sau de serviciul tau, in loc sa nu-l mai cumpere si sa se duca la concurenta, iti da posibilitatea sa te schimbi si sa te imbunatatesti. E un mare cadou pe care ti-l face cineva care se plange.

Pentru asta militez: ca oamenii sa inteleaga ca nu exista oameni prea putini insemnati ca sa aiba o parere si oameni care sunt atotstiutori. Asta e o mentalitate care ar fi trebuit sa moara odata cu comunismul. Din pacate ea a ramas in noi. Si in oamenii care au fost formati fara vina lor. Au fost formati intr-un sistem care asa functiona. Si trebuie ca voi cei tineri, care traiti intr-o alta lume, sa aveti curajul sa le spuneti ca gresesc, cand gresesc. Si s-o faceti cu dragoste si politete, nu cu bata sau cu mainile in sold.

Cititi maine, pe VerticalNews, continuarea interviului cu Sandra Pralong.

 

Zithromax

Un comentariu la articolul Sandra Pralong: “Puterea nu se da. Se ia. Asta trebuie sa inteleaga generatia voastra”

  1. grigore spunea:

    Puteai sa ramai pe acolo pe unde-ai fost… Nu-ti duceam lipsa,aveam noi putorile noastre(si erau suficiente).Doamna Pra…cand te uiti in oglinda nu te apuca greata?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

CAUTA



VIDEO


TEDxBucharest

ULTIMELE ARTICOLE

ARHIVA

RETELE SOCIALE