Sandra Pralong

Posted on December 20, 2008 by Sandra Pralong

http://www.formula-as.ro/2008/850/lumea-romaneasca-24/sandra-pralong-romania-e-singura-tara-in-care-sunt-cu-adevarat-acasa-10601

Data: Anul 2008, Nr. 850, 20 decembrie 2008 – 8 ianuarie 2009

Autor: Dia Radu

Publicat în: Lumea Româneasca

Titlul articolului: Sandra Pralong – “România e singura tara în care sunt cu adevarat acasa”

Dupa ce a emigrat, în ’72, împreuna cu întreaga familie în Elvetia, s-a întors dupa ’89 în România, fascinata de “miracolul” revolutiei. N-a abdicat în fata dezamagirilor, si ca sa fie cât mai bine înarmata, si-a luat doctoratul cu distinctie la Paris, pentru o lucrare despre dezvoltarea societatii civile romanesti. Mereu în pozitie de top, a lucrat în diverse colturi ale lumii, purtata de un singur gând: sa învete cât mai multe lucruri care o pot ajuta sa ajute la rândul ei România. Acum doi ani, Sandra Pralong a parasit definitiv Occidentul, dupa ani de efort în care si-a canalizat toata energia pentru a face lobby tarii noastre, între marile puteri ale Europei. S-a stabilit la Bucuresti si a deschis o fundatie care îti propune, prin proiectele ei, sa schimbe mentalitati. O face pentru singurul motiv care a ghidat-o în toti acesti ani: crede cu tarie în tara ei!

Telegrama mamei

– Numarul doi al revistei AS din 1991 aparea pe coperta cu imaginea dvs. iradianta, sub titlul “Vin americanii”. Un mesaj optimist, care ii anunta pe romani ca vremurile se schimba in bine. Cine era tanara aceea frumoasa care vorbea cu atata caldura despre Romania?

– O romanca ce avusese sansa sa fie crescuta si educata in Occident, gratie unei mame care a avut nevoie de mult curaj ca sa plece, pentru a-si feri unica fiica de un mediu toxic si de niste compromisuri pe care ar fi urmat sa le faca la maturitate. Ca paranteza, in ’72 a plecat mama, si la doi ani dista

nta a reusit sa ne obtina si noua, mie si bunicii cu care ramasesem in Bucuresti, pasaport pentru reintregirea familiei. Minunea a fost posibila in urma unei telegrame emotionante, pe care mama o adresase direct primei doamne a Americii, Patricia Nixon. Asa am ajuns in Elvetia, de unde am plecat la scurt timp in SUA, sa-mi vizitez tatal, pe care nu-l mai vazusem de zece ani, dar m-am reintors sa-mi fac studiile in Elvetia. La 23 de ani, m-am casatorit cu un tanar diplomat elvetian, pe care l-am urmat la post in Niger, unde eu am predat la facultate. Dupa moartea sotului meu, intr-un nefericit accident de masina, m-am intors in Europa si am lucrat un an la Paris, la Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica, apoi am plecat sa-mi fac masterul in diplomatie la Boston. Am intrat ca stagiar la “Newsweek”, a aparut un concurs si am fost angajata permanent. In cinci ani, devenisem directorul de promovare si dezvoltare al revistei. Asta eram in momentul in care a izbucnit revolutia in Romania. In ce priveste venirea americanilor, pe care o anuntam pe coperta revistei AS, ea era legata mai ales de fundatia Soros, pe care am pus-o pe picioare si de care m-am ocupat pana in 1993.

– Romanii ii asteaptau pe americani inca de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial. Considerati ca dupa ’89 optimismul lor s-a justificat?

Cu mama la Peles

– Din punctul de vedere al activitatii mele in cadrul Fundatiei Soros, venirea “americanilor” a fost de bun augur, caci a permis revitalizarea societatii civile si crearea unei multitudini de asociatii, fundatii si ong-uri, care si-au lasat amprenta in Romania. Daca ma uit in urma, se prevestea si un mare interes al investitorilor din Occident pentru Romania, si cred ca nici asta nu i-a dezamagit pe romani, cu toate ca sunt multe de spus aici despre “calitatea” unora dintre investitori. Tara a beneficiat de un capital enorm de simpatie la inceput, cel mai mare capital fata de tarile din est. Revolutia romana a fost ceva miraculos, cu acel elan extraordinar al tinerilor dispusi sa se jertfeasca pentru libertate. Din pacate, acest capital a fost irosit rapid, caci occidentalii au inceput sa se prinda, treptat, ca revolutia n-a fost chiar atat de revolutionara, ca acesti tineri au fost manipulati. Venirea minerilor a fost lucrul cel mai grav si mai nefast care se putea intampla Romaniei. Dar promisiunile si asteptarile de atunci au fost inselate si de faptul ca Romania a stat pe loc, literal, inchistata in niste structuri foarte invechite ca mentalitate. Atunci cand restul tarilor din est se liberalizau, cand proprietatea era incetatenita si garantata, ceea ce e conditie sine qua non pentru cresterea economica, noi aveam mari litigii pentru proprietate si un balet legislativ foarte daunator. Se spune, chiar, si uneori sunt inclinata sa cred, ca acest haos este bine orchestrat si din el profita cine trebuie, adica cei care au acces la resurse. Asa se explica si de ce Romania a atras foarte multi investitori escroci, ticalosi care profita de lacunele sistemului. Neavand un regulament clar pentru a juca, batem mingea singuri la perete, iar marii campioni refuza sa joace cu noi, pentru ca smecherim regulile in miezul partidei.

“Misterul” romanesc

– Se vorbeste mult in ultima vreme despre deschiderea noastra excesiva spre occident, care ne ameninta cu pierderea identitatii nationale. In calitatea dvs. de calatoare intre doua lumi, cea vestica si cea rasariteana, credeti ca romanii au motive intemeiate sa fie suspiciosi?

– Un lucru e sigur: nu trebuie sa adoptam fara sa judecam tot ce vine din Occident. Mai ales nu trebuie sa adoptam consumismul, acesta e cel mai mare pericol si, din pacate, ne-am grabit sa-l adoptam chiar inainte sa intram in UE. Dar hai sa vedem: ce specific national am putea pierde, daca noi am face ceea ce se face in UE, adica sa fim corecti, sa fim transparenti, sa respectam litera si spiritul legii, sa avem domnia legii si nu domnia personala a unui politician sau altul, sa respectam cultura si s-o finantam, sa respectam drepturile omului si demnitatea persoanei? Ce e nefast in aceste lucruri? Nu se produce atata uniformizare cata credem noi.

Bunicii, in calatoria “de miere” la Viena

Francezii n-au devenit ca nemtii si nici nemtii ca spaniolii. Uitati-va la partile bune, ce boom economic s-a produs in Spania, de cand e membra UE, ce descatusare de energie, ce exporturi au, ce evolutie in design, si asta – fara sa-si piarda identitatea. Pentru mine, specificul romanesc inseamna o spiritualitate profunda, un bun simt, o smerenie a taranului roman in fata naturii si a lui Dumnezeu. O extraordinara sublimare a frumosului, vizibila peste tot, in vase impodobite, linguri sculptate, stergare brodate, biserici pictate, care tradeaza o dorinta de a trai in frumos. Care s-a pierdut, din pacate, nu datorita influentei occidentului, ci datorita comunismului, cand oamenii au fost dislocati si aruncati in cutii de chibrit de beton. Atunci a inceput sa se piarda identitatea. Dar cred ca aceasta criza economica care bantuie acum Europa si SUA va schimba profund in urmatorii zece ani setul de valori, si spiritualitatea va recastiga teren. Romanii au o mare capacitate de a intelege niste lucruri aproape intuitiv, au o anume deschidere catre mister si taina. Daca noi vom redescoperi acea fibra a noastra care vine din profunzime, acea relatie speciala cu transcendentul, daca vom sti sa hranim si sa descatusam aceasta spiritualitate a noastra profunda, cred ca vom avea o contributie foarte importanta de dat in Europa si in lume, vom fi inaintea celorlalti, pe un val care va cuprinde intreg Occidentul. Din pacate, mai avem si un alt specific national, reversul medaliei. Romanii sunt adaptabili, ingeniosi, descurcareti pana la a gasi solutii pentru orice si oricum. Romanii taie colturile, smecheresc, incalca legile cu iscusinta, nu stiu sa-si recunoasca greselile si sa spuna pardon. Se jeneaza sa-si recunoasca limitele si sa cheme un specialist, si mai sunt si foarte formalisti. Practica micile “cadouri” de jos in sus, se ofuscheaza daca nu li se respecta pozitia, tin foarte mult la rangul personal, iar asta ii impiedica sa comunice normal, prea preocupati sa isi “perieze” superiorii sau asteptand sa fie “periati”. Sunt bantuiti de orgolii si fac caz de averea personala, fara sa-si dea seama ca asta chiar nu conteaza – conteaza cine esti, nu ce ai.

Cand mitocanii fac legea

– Sunteti in Romania pentru ca vreti sa schimbati ceva din toate astea. Ce faceti, efectiv, ca lucrurile sa ia o intorsatura pozitiva?

– In 2006, cand m-am restabilit definitiv in Romania, am creat o fundatie, SynergEtica, prin intermediul careia vrem sa ne readucem aminte impreuna de lucrurile c

are cu adevarat conteaza, de etica – de faptul ca exista lucruri bune si rele, lucruri care se fac si lucruri care nu se fac si ca fiecare alegere are consecintele ei. Cred foarte tare in nevoia de etica in Romania.

Orizonturi largi, de pe balconul casei din Bucuresti

Cred ca nu exista prosperitate durabila, daca ea nu este si etica. Criza financiara pe care o traverseaza occidentul este un bun exemplu. La baza este lipsa de etica, spre exemplu in sectorul bancar, de a fi acordat credite unor oameni despre care stii ca sunt incapabili sa si le asume si despre care esti constient ca vor ajunge sa se indatoreze si mai mult ca sa le plateasca. Asta inseamna a profita de o situatie fundamental incorecta si nu poate fi fara consecinte. “SynergEtica” duce diverse campanii. Una, de exemplu, presupunea distribuirea de postere cu avertismente, ca in pachetele de tigari: “Nesimtirea ucide!”, “Ura dauneaza grav sanatatii!”, “Rautatea urateste!”. Alta prezenta un program de etica prin sport. Anul trecut am lansat un radio pe internet pentru ONG-uri, www. radio-ong.ro, prin care ajutam ONG-urile sa faca parteneriate cu administratia locala si cu mediul de afaceri, le invatam sa scrie cereri de finantare si sa acceseze fonduri pentru proiecte, sa gestioneze voluntarii, echipele, comunicarea. Acum lucram la crearea unui nou “pasoptism” cu romanii care se intorc si la o noua campanie de civilitate. Invitam tinerii din licee si facultati sa creeze singuri campanii de constientizare a unei anumite probleme. Unele dintre aceste actiuni sunt sustinute financiar de Uniunea Europeana, prin “Tineret in Actiune”, altele sunt finantate prin programul Phare. Cred cu tarie ca Romania nu se va schimba de sus in jos, ci de la fiecare individ in parte. Fiecare din noi trebuie sa devina constient ca e obligat sa se implice si ca schimbarea mentalitatii incepe cu el. Eu si acum ma mai cert la ghisee, cand functionarii publici sunt nepoliticosi, amintindu-le ca sunt platiti din bani publici, din banii mei de taxe, deci trebuie sa-mi acorde putin mai mult respect. Asa cum ma cert cu vecinii care arunca spaghetele sau ciorba direct din oala in ghena, sau rastoarna gunoiul peste balcon, sau cu soferii care parcheaza pe trotuar si nu mai lasa nici un pic de loc de trecere. Ceea ce lipseste in Romania este presiunea sociala. Sunt mult mai multi oameni de bun simt decat mitocani, dar e vina oamenilor civilizati ca lasa mitocanii sa faca legea.

“Si nu uita, cand esti voios, romane sa fii bun”

– De unde aveti atata perseverenta? Nu va descurajati niciodata? N-ati regretat niciodata intoarcerea?

– Sigur ca uneori ma apuca disperarea. Dar, pe de alta parte, sunt extrem de optimista cand vad tinerii care ma inconjoara, care se implica in aceste campanii, care au in ei o sete de adevar, de corectitudine, de bine si frumos. Tinerii acestia sunt bogatia Romaniei, trebuie sa-i pretuim si sa-i ajutam. Ei vor fi baza unei generatii sanatoase. Pentru ei am ramas in Romania, si dintr-un simt al datoriei.

Fotografia aparuta pe coperta revistei “Formula AS”, in anul 1991

Am fost crescuta intr-o familie in care mi s-a amintit constant ca ai o obligatie foarte mare fata de locul in care te-ai nascut, pentru ca esti un produs al lui. Bunicul meu a fost general si diplomat, a scris 20 si ceva de carti. Bunica mea a fost pictorita si a pictat biserici. Mama, arhitecta, a construit – toti au lasat o urma. Fratele bunicului meu a fost compozitor si a scris un colind foarte frumos, care se canta si azi. Se numeste “Din an in an”. La final exista un vers care mi-a marcat copilaria: “Si nu uita, cand esti voios, romane sa fii bun!” Versul acesta a fost ca o calauza pentru mine, si in 1990, m-am intors efectiv cu primul avion care a aterizat in Bucuresti dupa Anul Nou. Eram bucuroasa ca Romania e libera in sfarsit si mi-am dorit sa ma intorc sa fac ceva pentru tara mea. Doar ca mi-am dat seama ca e mai complicat decat pare si mi-a luat multe drumuri dus-intors si multe sederi temporare, pana ce m-am restabilit definitiv acum. Nu regret occidentul. Sunt aici pentru ca ma simt utila si simt ca am ceva de facut. In occident as fi trait doar pentru mine. In Romania, in fiecare zi ma revolta ceva si vreau sa indrept acel lucru. Iar asta e un motiv suficient sa raman.

– Inca de la venirea dvs. in Romania, ati impus imaginea, neobisnuita pe atunci, a unei femei libere, dedicata profesiei, cu o viata publica activa, un model socant pentru societatea inca patriarhala din anii tranzitiei. E scump pretul ce se cere platit pentru a fi o femeie de succes? Poti sa faci cariera fara sa sacrifici din viata personala?

– Barbara Walters, o mare jurnalista americana, primul om de presa care a castigat un milion de dolari prin anii ’70, spunea ca exista trei lucruri pe care o femeie trebuie sa le faca intr-o viata: sa aiba copii, sa aiba o viata de cuplu si sa aiba o cariera. Tot ea spunea ca femeile de succes ajung foarte rar sa le implineasca pe toate trei deodata. Eu sunt corijenta la primele doua capitole. Probabil ca le poti face pe rand pe toate, dar in acelasi timp e greu sa le poti face. Cazul meu nu a fost o alegere, ci un accident. Sotul meu a murit foarte repede, la doar sase luni de casatorie. Eu aveam 24 de ani si el 25. Crescuseram impreuna, fuseseram la facultate impreuna. A fost o iubire fantastica si cred ca, inconstient, incercand sa uit, m-am aruncat in munca. Timpul a trecut si mi-a fost greu sa o mai iau de la capat. Am avut si sansa sa am un sot extraordinar: talentat, cu simtul umorului, un extraordinar pianist, un schior emerit. Era dumnezeiesc de frumos si tot ce facea facea bine. In plus, era un om bun, dornic sa ajute. Lucra in diplomatie si a fost trimis in post in Niger, unde l-am urmat si eu. Era interesat de economia tarilor subdezvoltate si de asistenta pentru dezvoltare, si de acolo mi se trage si mie aceasta preocupare.

Ne intelegeam foarte bine. L-am urcat pe un piedestal greu de egalat. Nu mi-a fost usor sa recreez aceeasi complicitate la o varsta matura, desi m-am mai indragostit o data dupa aceea. Am avut o relatie de mare tandrete si de mare dragoste cu un barbat pe care l-am cunoscut, de altfel, in Romania. Lucra tot in diplomatie si a plecat apoi in post la Buenos Aires, in Franta, apoi in Africa. Ne-am alergat unul pe altul prin lume, pentru a fi aproape. El chiar a incercat sa se reintoarca la post in Romania, pentru a fi aproape de mine si de dragul copilului sau, care iubea aceasta tara in care a crescut. Imi aduc aminte ca i-am spus ca nu-mi doresc sa revina in Romania, in post, ci doar la pensie, caci ca sotie de ambasador n-as mai putea sa fac nimic din tot ce fac, as fi inchistata in asteptarile pe care lumea le are de la o sotie de diplomat. Mi-a fost frica sa ma recasatoresc. Cred ca ne-a fost frica amandurora, pe undeva impartaseam aceleasi sentimente, iar logodnicul meu era si el vaduv. Un om cu adevarat special, care, din pacate, s-a prapadit… Astazi mi-a ramas cariera, o mai am pe mama, care locuieste in Elvetia, dar acum e in Romania, cu mine, sa petrecem sarbatorile impreuna, si am fundatia, care e pentru mine ca o familie. M-am obisnuit sa-mi fac familii de substitutie. Romania intreaga e familia mea, e singura tara in care sunt cu adevarat acasa.