Interviu Beau Monde – septembrie 2013

Robert Ratiu: De unde titlul cartii dvs.? Pot exista cu adevarat “mai romani decat romanii”?
Sandra Pralong: Da, si provocarea e voita…. Spun undeva in prefata cartii ca, sufleteste, „a fi roman” nu este o intamplare a nasterii ci ar trebui sa fie o alegere. Iubirea fata de tara se demonstreaza prin fapte, nu prin vorbe — sunt „romani” cei care construiesc, nu cei care distrug, cei care aduna, nu cei care dezbina, cei care se bucura, nu cei care se plang, cei care judeca singuri, nu cei care merg cu turma, cei care au curaj, nu cei al caror cap sta mereu plecat, cei care daruiesc, nu cei care apuca, pe scurt, cei care mangaie, nu cei care lovesc! Imi pare ca strainii din carte au mai curand o astfel de atitudine, constructiva, decat cea pe care o avem de multe ori noi, romanii. Am considerat ca acesti straini sunt „mai romani decat romanii” pentru ca ei pretuiesc cu adevarat aceasta tara si pe oamenii sai. Pentru anecdota, ideea titlului mi-a venit citind blogul unui american stabilit in Transilvania, care spune undeva „Sunt mai roman decat tine!” L’am invitat sa contribuie povestea lui in carte dar nu a putut, asadar i-am multumit in prefata pentru idee si am ales acest titlu, bazat pe afirmatia lui, chiar daca unii prieteni au fost iritati ca cineva strain ar putea fi considerat mai „roman” decat noi, bastinasii.

Robert Ratiu: Care este firul comun al povestilor cuprinse in acest volum?
Sandra Pralong: Firul rosu imi pare a fi faptul ca strainii reusesc sa vada ceea ce noi nu mai vedem, pentru ca suntem prea prinsi in mreaja scandalurilor permanente din spatiul public. Ei vad „frumosul” din oameni si din jur, ei pretuiesc ceea ce ne face speciali, ei stiu sa ne iubeasca chiar si defectele… Un alt fir interesant este ca pentru nimeni Romania nu a venit cu un „covor rosu”, dinpotriva — dar ei au reusit sa treaca peste toate obstacolele pentru a realiza ce si-au propus. In mod interesant, ei pretuiesc cu atat mai mult aceasta tara cu cat diversele neplaceri i-au ajutat pe fiecare sa isi depaseasca cumva limitele.

Robert Ratiu: Care sunt criteriile pe care i-ati ales pe cei care au contribuit la volumul de fata?
Sandra Pralong: Nu am avut alt criteriu decat faptul ca pe multi ii cunosteam si ii auzisem vorbind despre experienta lor in Romania. Le-am cerut si alte nume si din acel moment am devenit mai atenta sa fie suficiente femei, sa fie cat mai diverse tarile de provenienta, etc. Astfel, cei 45 de straini provin din 19 tari si toate cele 5 continente, fara insa pretentia de a fi nicidecum o lista reprezentativa.

Robert Ratiu: Care este firul rosu care uneste cele doua volume coordonate de dvs?
Sandra Pralong: Atat „De ce m-am intors in Romania” cat si „Mai romani decat romanii?” izvoresc din aceeasi dorinta de a spune: „Romania merita iubita!” Ma exaspereaza negativismul din jur, aceasta baie constanta de venin si de cinism in care ne complacem. Viata este o profetie auto-realizata, altfel spus, realitatea se conformeaza gandurilor nostre, de aceea amintesc in prefata cartii un proverb budist care spune ca gandurile devin cuvinte, cuvintele — fapte, faptele — obiceiuri, obiceiurile — caracter, iar caracterul devine destin. Nu trebuie sa ne miram ca destinul nostru este sumbru daca gandurile noastre sunt intunecate. Asadar prin marturiile cuprinse in aceste 2 carti imi doresc sa realizam ca a venit momentul sa incetam lamentarile si sa ne iubim mai mult pe noi insine, sa ne apreciem mai mult unii pe altii, si sa ne pretuim tara.

Robert Ratiu: V-ati simtit vreodata la fel in tara dvs de adoptie?
Sandra Pralong: Ce interesanta intrebare — adica daca m-a revoltat ceva atat de tare incat sa iau taurul de coarne si sa reactionez, coordonand o carte, de exemplu, ca sa incerc sa schimb perceptia despre tara? Hmmm, cum stiti, lumea in occident este asezata, revoltele au mize mici, individuale — sau macar asa se intampla in Elvetia si asa era cazul si in SUA pana la 11 septemrie 2001, cat sistemul functiona. De atunci, americanii trebuie sa se lupte constant contra tentatiei de a lasa statul sa le poarte de grija si, aparandu-i de Terorism, sa le restranga libertatile — caci doar libertatea, evident constransa de responsabilitate si de respectarea regulilor, este cea care a facut din America o tara de succes.

Robert Ratiu: Ce v-a lipsit ca sa va simtiti astfel?
Sandra Pralong: Probabil ca mi-a lipsit sentimentul ca ceea ce spun sau fac poate produce o diferenta suficient de insemnata pentru cei cu care interactionez. A propos de una dintre intrebarile precedente, toti strainii din carte s-au stabilit in Romania pentru ca au simtit ca aici pot face o diferenta in viata celor din jur.

Robert Ratiu: In acest caz ce ii determina pe straini sa nu mai plece de aici?
Sandra Pralong: Exact acest lucru: certitudinea ca sunt utili pentru ca fac o diferenta si contribuie prin tot ce intreprind in Romania.

Robert Ratiu: Interlocutorii dvs. din acest volum sunt majoritatea figuri publice, care credeti ca este povestea restului de expati care traiesc in Romania, departe de viata publica? Ce au in comun povestile lor?
Sandra Pralong: Cu siguranta un „expat” are, in general, un atasament mai marcat pentru compania pe care o reprezinta decat pentru tara in care lucreaza, aceasta din urma fiind aleasa de organizatie pe alte criterii decat cele sentimentale. Dar expatii au in comun cu cei care aleg sa se stabileasca intr-o tara o minunata curiozitate si oaresce spirit de aventura. In cartea pe care am coordonat-o este palpabila o permanenta uimire fata de frumusetea —dar si fata de lucrurile mai putin pozitive — din plamada noastra romaneasca.

Robert Ra?iu: Credeti ca fenomenul strainilor care vin sa traiasca aici este mai vizibil pentru ca romanii nu au crescut intr-o societate multiculturala si nici nu sunt, decat in ultimul timp, martorii si uneori subiectul migratiei?
Sandra Pralong: E o observatie interesanta — da, cred ca asa este! Dar si mai fascinant este ca nici nu ne dam seama cat de multiculturala a fost Romania secolului XIX si pana in perioada interbelica.

Robert Ratiu: Ce a insemnat “strainul” pentru romani inainte de 1989? In ce masura s-a schimbat perceptia lui pana acum?
Sandra Pralong: Inainte de ’89 cred ca pentru multi romani „strainul” a reprezentat pe de o parte Libertatea, cu L mare, dar si „valuta”, accesul la bunurile de care eram privati, asadar exista o latura foarte materiala si mai putin filozofica a aprecierii noastre. Inteleg ca in anii ’80 (eu nu mai eram in tara atunci) strainii reprezentau si un risc, o sursa de temeri, deoarece contactul cu strainii devenise ilegal (ce absurditate, sa traiesti sub un regim politic care promoveaza „prietenia intre popoare” dar o impiedica pe cea intre persoane!). E foarte interesant cum strainii au reprezentat atat „evadarea” cat si obedienta, deoarece oamenii erau obligati sa raporteze autoritatilor orice contact si o faceau docil, unii chiar cu exces de zel…

Robert Ratiu: Care a fost primul dvs contact cu straini? Primele impresii? V-au dezamagit?
Sandra Pralong: Am crescut intr-o familie de diplomati, bunicul meu fusese atasat militar inainte de al Doilea Razboi Mondial, asadar „strainatatea” era ceva firesc — mai mult, el mi-a dat primele lectii de „relatii internationale” explicandu-mi, pe la 4-5 ani, in termeni pe care sa-i poata intelege un copil, de ce Franta generalului de Gaulle se opunea ca Marea Britanie sa intre in Comunitatea Europeana de atunci.
Cand am ajuns la 15 ani in Elvetia, m-am trezit foarte singura, cu toate ca eram inconjurata de multa lume foarte binevoitoare… Am plans doi ani de dorul Romaniei si i-am reprosat mamei ca m-a scos din tara fara sa-mi ceara parerea — ma infior cand ma gandesc ce trebuie sa fi fost in sufletul ei cand i-am facut un asemenea repros drept „multumire” pentru tot ce facuse si cat se zbatuse sa ma aduca la ea! Noroc ca mama traieste si acum radem impreuna de acea epoca. Ba mai mult, ii multumesc mamei ca m-a facut sa traiesc intr-un mediu unde nu a trebuit sa-mi incovoi coloana vertebrala facand compromisuri, si m-a scapat astfel de propria mea slabiciune, caci eram ambitioasa si daca as fi ramas in Romania cu siguranta as fi achiesat la lucruri cu care nu m-as prea mandri in ziua de astazi… Educatia in strainatate m-a ajutat sa stiu ca nu poti inchide ochii in fata nedreptatii sau abuzurilor pentru ca, daca ele raman netaxate, mai devreme sau mai tarziu, vei deveni si tu la randul tau victima lor!

Robert Ratiu: Experienta proprie, cea a traiului departe de tara, va ajuta sa vedeti lucrurile care se intampla aici putin mai clar?
Sandra Pralong: Da, este clar ca strainatatea mi-a dat posibilitatea sa fiu educata in respectul unor valori care nu se promoveaza inca pe scara suficient de larga in Romania. In special, strainatatea m-a facut sa inteleg ca fara integritate, in alte cuvinte fara respectul cuvantului dat, nimic nu functioneaza!

Robert Ratiu: Ati declarat ca: “In occident as fi trait doar pentru mine. In Romania, in fiecare zi ma revolta ceva si vreau sa indrept acel lucru. Iar asta e un motiv suficient sa raman.” Care sunt lucrurile care va preocupa acum?
Sandra Pralong: Ma preocupa teribil laxismul nostru fata de furt si incompetenta — pentru ca nu le taxam ci ramanem pasivi, nu ne asumam nici raspunderea de a indrepta lucrurile. Ba mai mult, a inceput sa ni se para normal sa spunem, de pilda, ca e firesc ca un ministru sa fie suspectat de furt si sa ramana in functie, ca un profesor sa fie acuzat de luare de mita si sa ramana la catedra sau, la fel de grav, sa inchidem ochii pe motiv ca „toata lumea face la fel” cand cineva practica furtul intelectual. Aceasta anesteziere a simtului nostru moral si nu doar a „bunului simt”, nu are cum sa ne duca decat la dezastru economic, adica la si mai mare saracie.

Robert Ratiu: In ce masura implicarea in politica inseamna o solutie sau o rezolvare pentru o problema?
Sandra Pralong: Am incercat sa intru in politica tocmai in ideea ca lucrurile trebuiesc schimbate din interior, dar am esuat cu brio — si nu doar la alegeri. Mi-am dat seama ca pentru a contribui la reformarea partidul in care intrasem (PNTCD), pentru a-i determina pe membrii sa oglindeasca intr-adevar valorile pe care le promoveaza (democratia, moralitatea, dreptatea, patriotismul), trebuie mult timp, pentru ca mentalitatile se schimba greu. Din pacate, in ce ma priveste, simt o oarecare criza de timp — sunt de 23 de ani in Romania, am facut multe lucruri bune, cum ar fi Fundatia Soros, lucrul ca si Consilier la Cotroceni intre 1998 si 2000 (cand am pus pentru prima data problema despre „ce face statul roman pentru cei din diaspora” sau am ademenit tinerii cu studii in strainatate sa considere revenirea in tara), sau la ONU, sau la propria mea fundatie (care face programe de etica pentru tineri cum ar fi ultimul, „Eruptie Anticoruptie”) dar nu doresc sa mai astept alti 23 de ani pentru a da masura a ce pot cataliza ca si transformare, impreuna cu toti „oamenii de bine” din aceasta tara. Noi, cei care facem treaba in mod profesionist, care respectam regulile, ne platim taxele si impozitele etc, suntem marea majoritate si suntem o forta in Romania, trebuie ca vocea noastra sa fie auzita! Nu avem prea mult timp de bajbaiala pentru a stopa caderea in anarhie si dezordine, lucrurile nu pot continua pe fagasul pe care au alunecat. Ma reconforteaza insa gandul ca „si hotii au nevoie de oameni cinstiti care sa le pazeasca averea”, asadar va veni si vremea noastra, a oamenilor corecti, mai curand decat credem, dar trebuie sa ne facem mai intai auziti, sa spunem ”Stop!”, gata, „time-out”, s-a terminat! Nu cred ca noi, romanii, suntem foarte buni in actiune colectiva, nu ne miscam din casa, dar fiecare trebuie sa aiba curajul de a spune „stop” abuzurilor, nedreptatii si faradelegii exact acolo unde este, caci suntem, filozofic vorbind, fiecare din noi exact la locul potrivit!

Robert Ratiu: Din care pozitie ati simtit ca ati reusit mai multe lucruri, din cea de activist sau din cea de politician?
Sandra Pralong: Cum spuneam, am esuat ca politician si nu cred ca sunt facuta pentru politica partizana, macar nu pentru felul in care aceasta este practicata la noi! Ca activist am reusit mai multe si cea mai mare satisfactie o am atunci cand vad, in oameni, investitia pe care am facut-o, direct sau indirect, prin munca mea — in alte cuvinte cand vad oameni care infloresc, isi cunosc drepturile si le afirma cu eleganta dar si cu fermitate etc. Programe precum „Nesimtirea Ucide!”, „Misca-ti bunul simt!”, „Noii Pasoptisti” sau, mai nou, „Eruptie Anticoruptie”, chiar daca par neinsemnate, au impact pentru ca ajuta niste tineri sa dobandeasca o noua atitudine, una in care sunt constienti de propria lor valoare. A devenit din pacate un cliseu sa spui ca oamenii sunt cel mai pretios capital dar asa este. Motivul pentru care este un capital atat de pretios imi pare, intre altele, si faptul ca oamenii sunt o resursa relativ „maleabila”. Un sistem politic si social care le ingradeste creativitatea, care ii tine „mici” si obedienti, care ii priveaza de libertatea de darui tot ce este mai bun si mai frumos din ei insisi, indiferent de pozitia pe care o ocupa, este un sistem care nu va produce nicicand prosperitate si in care oamenii nu au cum sa fie pe deplin satisfacuti de viata lor.
Pe scurt, activismul imi produce infinit mai multa bucurie decat politica pentru simplul motiv ca activismul este despre a „descatusa” oamenii si a le da aripi, pe cand politica este — din pacate, la noi — despre a ii manipula!…

Robert Ratiu: Ati declarat intr-un interviu ca ceea ce lipseste in Romania este presiunea sociala. S-au mai schimbat lucrurile de atunci? Putem vorbi de o societate civila care incepe sa isi ceara drepturile si care taxeaza gafele celor care ne conduc?
Sandra Pralong: Din fericire, da, societatea civila a inceput sa-si ceara drepturile in mod inteligent —uitati-va la numarul de procese pe care ONG-urile au inceput sa le faca, pe buna dreptate, statului. Ce inca lipseste insa, din pacate, este presiunea sociala pe care sa o exercite publicul larg, asa-zisul, „om de rand” care nu taxeaza inca in mod corespunzator transgresia regulilor de catre ceilalti, chiar atunci cand este victima lor. Pentru a lua un mic exemplu banal, noi, de pilda, ridicam cel mult din umeri dar nu facem nimic cand cineva arunca o hartie pe strada in fata noastra, nu-i spunem „ati pierdut ceva”, cum mi s-a intamplat mie in Elvetia. Aceste gesturi mici, cotidiene, si implicarea permanenta a fiecaruia dintre noi este ceea ce transforma o comunitate si o face sa devina un loc in care viata nu este doar „suportabila”, ci devine imbucuratoare sau chiar fericita!

Interviu realizat de Robert ratiu pentru revista Beau Monde