Proiect Monica Tatoiu—“100+ de Femei…”

Posted on April 30, 2009 by Sandra Pralong

Eseuri de Sandra Pralong

Primul eseu: Eu cu mine. Relatia cu mine insami
Am citit de curand un bestseller scris de un doctor american care m-a m-a indemnat sa re-evaluez relatia mea cu mine si cine sunt eu in aceasta lume. Este vorba despre prima cercetare stiintifica de anvergura a experientelor de moarte clinica (“Near Death Experiences”). La “reinviere”, pacientii povestesc ce au trait in timp ce erau decretati “morti”. Uimitor este ca toti povestesc despre acelasi secvente: trecerea in revista a vietii noastre, intampinarea de catre oameni dragi care au murit, trecerea printr-un tunel la capatul caruia se simt inconjurati de o stralucitoare sursa de lumina, acceptare si dragoste absoluta, etc. Interesant este ca oameni de culturi, religii si varste diferite au absolut aceeasi experienta. Chiar si copii de 5-6 ani povestesc aceleasi lucruri. Mai mult: oameni orbi din nastere “vad” aceleasi culori si, de exemplu, isi vad corpul (teoretic mort) pentru prima oara…

Cartea m-a uluit pentru ca mi-a pus din nou problema: despre ce este viata? Viata in general, a noastra, a mea? Am mai citit literatura “New Age” dar aceasta carte reprezinta totusi un studiu stiintific. Mai greu sa contrazici sute de marturii care demonstreaza atat de clar ca viata noastra pare a continua dincolo de existenta pe care o experimentam zi cu zi.

Si atunci, daca eu nu sunt (doar) aceasta faptura din carne si oase, cine sunt eu? Despre ce este viata mea? Mi-as dori ca viata mea—si a romanilor in general—sa fie despre creatie, sa fie ea insasi o creatie constienta. Nu este inca, ramane multa inertie—lene?—in ea. Mi-as dori ca viata mea sa fie despre alegeri mai bune, de exemplu despre a ma detasa de animalul din mine si a-mi hrani mai degraba spiritul; despre a nu ma lasa coplesita de dificultatile vietii cotidiene ci de a intelege ca eu—noi toti de fapt—suntem co-creatori, nu doar ai vietii noastre dar si a celor din jur, apropiati si necunoscuti deopotriva.

In plus, cartea m-a ajutat sa inteleg ca adevarata mea creatie nu este in a determina circumstantele vietii mele (caci nu am mereu control asupra lor) ci reactia mea la ele. Cu alte cuvinte, viata mea nu este despre ce MI SE INTAMPLA ci despre CUM REACTIONEZ la ce mi se intampla, ce contribui eu—prin felul meu de a fi, prin ce fac si ce spun—la evenimentele si la oamenii care imi populeaza viata.

Atunci, daca viata mea este despre ce creez eu, ce aduc celorlalti, ce manifest eu in lume prin felul meu de a fi, intrebarea este: sunt eu, asa cum imi doresc, o sursa de bucurie, de compasiune si de iubire pentru cei care imi traverseaza viata, sau dimpotriva sunt un element de iritare, de repros si de frustrare?

E o mare intrebare pentru mine caci eu ma stiu un om blajin, intelegator si iubitor, si ma trezesc adesea fiind artagoasa, nemultumita si nervoasa. Pana de curand am dat vina pe circumstante si pe faptul ca viata in Romania poate deveni exasperanta—ea pare a scoate ce e mai rau si mai urat din noi…

Dar cu aceasta carte m-am convins ca factorii exteriori sunt doar un pretext: singura libertate adevarata pe care o am nu este cea de a-mi alege circumstantele (cu toate ca pot, evident, influenta multe dintre ele. Spre pilda, venind in Romania, eu am ales sa traiesc mai greu—dar mai interesant pentru sufletul meu—decat as fi facut-o ramanand in strainatate). Adevarata si probabil singura libertate absoluta este cea de a alege cum reactionez la viata si ce manifest prin existenta mea: bucurie sau frustrare pentru ceilalti?

In acest fel inteleg infine cand se spune ca suntem claditi “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”—adica suntem co-creatori ai universului in care ne traim viata. Este absolut fascinant sa ma gandesc la implicatiile acestui fapt in viata mea de zi cu zi—si in viata milioanelor de romani, care se simt inca victime, fie ale “sistemului”, ale statului, a vecinilor si, in general, a nepasarii tuturor, si care isi iau revansa alegand sa traiasca doar pentru ei…

In experienta mea, viata e sagalnica, plina de paradoxuri: calitatea vietii fiecaruia dintre noi incepe sa devina cu adevarat buna exact atunci cand viata noastra nu mai este despre noi insine, ci despre ceilalti. Cei dintre dumneavoastra care ati experimentat daruirea—mai ales catre cei care nu va sunt neaparat apropiati—stiti exact despre ce vorbesc.

A doua dimensiune: Eu in relatia cu familia mea
M-am nascut intr-o familie in care cel mai important lucru in viata nu este ce faci pentru tine ci ce lasi in urma ta. De acolo probabil ca mi se trage aceasta dorinta de implicare—de mica mi s-a insuflat idea ca trebuie sa contribui comunitatii din care faci parte. Strabunicii, bunicii, unchii si parintii au adus fiecare un plus de valoare vietii celor din jurul lor, la o scara mai mica sau mai mare: fie impadurind Dobrogea (ca inginer silvic, strabunicul), scriind 23 de carti (bunicul), pictand 22 de biserici (bunica), predand istorie la Academia Militara sau reprezentand tara ca Atasat Militar (tot bunicul), refuzand sa semneze Tratatul de la Craiova care ceda Cadrilaterul Bulgariei (unchiul mamei), construind case unde oamenii spun ca se simt extraordinar de bine pentru ca fiecare coltisor este gandit pentru confort dar si pentru placerea ochilor (mama, arhitecta), inventand un procedeu care tine pamantul in loc cand se sapa fundatiile (tata, inginer), etc. As putea adauga multe alte lucruri facute de membrii familiei pentru ceilalti fara castig personal, dinpotriva, cu costuri uriase, fie ca e vorba de activitatea edilitara a stramosilor in Constanta, sau prin descoperirile arheologice care inradacineaza cultura romana, dar preferatul meu este “Cantecul de Craciun”, un colind ale carui versuri si muzica sunt scrise de fratele bunicului, si care are o strofa extraordinara care se termina cu: “Si nu uita, cand esti voios, romane, sa fii bun!”
De aceea am ales, impreuna cu colegii de la Fundatia SynergEtica, sa lansam si in Romania Miscarea pentru Bunatate Mondiala (“World Kindness Movement”). E foarte nimerita, cred, pentru vremurile noastre. Motto-ul Miscarii, care s-a nascut in Japonia si cuprinde deja 20 de tari, este un citat din Platon: “Fii bun, caci fiecare om pe care il intalnesti duce o lupta grea!” Imi place mult lumina pe care o arunca astfel Platon asupra comportamentului uman.

Al treilea eseu: Eu, cariera si relatiile sociale:
Prima doamna din televiziunea americana care a castigat un contract de 1 milion de dolari in anii ‘70—Barbara Walters—spunea ca soarta este injusta cu femeile, caci din cele 3 lucruri in viata care sunt oricand la indemana oricarui barbat—cariera, viata personala si familie—femeile nu pot face simultan decat cel mult doua.
Eu am avut parte de cariera si de viata personala dar nu si de familie, decat prin filiatie: am o mama extraordinara care a devenit “copilul meu” de 83 de ani.
Nici viata personala nu am avut prea multa: am iubit de putine ori (dar intens.) Sotul—si prietenul, si fratele, si iubitul—meu, a murit intr-un accident de masina la 6 luni dupa nunta, cand eu avem 23 de ani si el 24.
Poate ca ar trebui sa amendez si capitolul “cariera”, adaugandu-i un bemol, sau mai curand un plural din care rezulta bemolul: ar trebui sa spun “cariere”. Bemol, pentru ca am facut multe lucruri diferite care mi-au adus mari satisfactii si mi-au reusit, dar in niciunul nu am ajuns la acel stadiu la care se poate masura succesul prin faima sau bani adevarati. Am fost, in diferitele faze ale vietii mele: ilustrator (in Elvetia), profesor de contabilitate (tot in Elvetia) si de economie (in Africa de Vest), om de presa (la Newsweek in New York), mic functionar international (la OCDE la Paris), mare ONG-ist (cand am pus pe picioare Fundatia Soros in Romania si Moldova), sef de Agentie de Stiri Video (la Praga), consultant international pentru tarile in curs de dezvoltare (la New York), Consilier personal al Presedintelui Romaniei (in mandatul Profesorului Emil Constantinescu), inalt functionar international (la centrul regional ONU din Bratislava), antreprenor (ca fondator al Synergy Communications, unde am facut strategie si comunicare pentru clienti precum Renault/Dacia, Erste Bank, Google, Oltchim, Bechtel, Regus, Berlitz, Guvernul Moldovei si Parlamentul sau, si inca multi altii). Am fost din nou antreprenor, de data asta in Republica Moldova (unde am deschis o filiala a Synergy care a facut comunicarea Delegatiei Comisiei Europeene), iarasi consultant international (tot pentru ONU, dar la Bucuresti) si, infine, in rolul meu preferat am fost—si sunt—antreprenor social, adica mic ONG-ist: din micul profit dobandit la Synergy finantez o fundatie corporatista—SynergEtica—unde lucrez cu tineri in domeniul eticii si al civilitatii. Facem proiecte haioase, conduse de tineri voluntari, cum ar fi “Nesimtirea Ucide!”, “Misca-ti Bunul-Simt!” sau “Noii Pasoptisti.” Daca sunteti curiosi, mergeti pe www.synergetica.ro sau pe www.blogspot.synergetica.com.
De-a lungul anilor, printre picaturi, am descoperit ca imi place profesoratul (am predat intre altele si Stiintele Politice la New York si Bucuresti) si scrisul (am realizat mai ales lucrari academice si publicistica). Si, spre mandria mamei, care se trage dintr-o familie de nobili carturari—strabunicul ei fiind un mare savant grec care a absolvit Universitatea din Pisa si Academia Elenica, si ai carui fii au fost perceptorii Sultanului—am acumulat si eu suficiente diplome cat pentru o famile cu 4 copii: dupa 3 masterate (in Business, Relatii Internationale si Filosofie Politica, in Elvetia si SUA) si un Doctorat (la Paris, in Stiinte Politice), am revenit in tara cu dorinta de a aduce acest bagaj de cunostinte si relatii in politica romaneasca. Ha, ha! M-am lasat pagubasa vazand cum e cu politica la noi…
Adevarul este ca nu mi-am gasit inca locul aici. Am lasat ceea ce se numeste o “cariera promitatoare” la Newsweek, in New York (unde, in 5 ani, am fost promovata an-de-an de la stagiar pe timpul verii la director pe America de Nord), ca sa vin in Romania, nadajduind ca experienta, stiinta si contactele mele vor fi de folos la reconstructia tarii dupa 1989. Dar tot ce am facut de atunci incoace mi se pare ca a ramas forte mic fata de ceea ce simt ca as putea face…
Cred, de exemplu, fara falsa modestie, ca as putea fi un exceptional Ambasador al Romaniei: cunosc 3 limbi perfect (si alte trei asa-si-asa), am fost la scolile cele mai prestigioase din strainatate de unde rezulta credibilitate si relatii la varf, si, de la Rothschild la Ted Turner, cunosc o gramada de lume pe 3 continente—oameni care au traversat nenumaratele mele vieti anterioare care totusi s-au petrecut la varf.
Dar, pana se decide Presedintele (si cei de la MAE) sa ma numeasca la Paris, mi s-a oferit sa fiu Ambasador al Bunavointei in cadrul Anului European al Dialogului Intercultural in 2008. Dar un Ambasador nu poate fi fara o Ambasada… M-am decis asadar sa creez o Ambasada a culturii care sa functioneze tot pe principiul bunavointei. Astfel s-a nascut, in casa in care m-am mutat, “Ambasada Artelor”, lacas ce gazduieste (gratuit) expozitiile artistilor care au ceva de spus, pe romaneste, Europei.
Pentru ca sunt convinsa ca Arta si Cultura sunt cei mai buni Ambasadori ai Romaniei, in a doua jumatate a reprizei mele in meciul cu viata, sunt tentata sa ma dedic promovarii Romaniei prin arta. Stiu ca Romania are ceva important de spus lumii. Jobul meu ar fi asadar sa imbii lumea sa ne asculte…

Al IV lea eseu: Eu si Dumnezeu, Universul, Transcedentalul.
Ma intorc la inceputul conversatiei noastre si la cartea doctorului Jeffrey Long, citata mai sus. Daca ceea ce intuim (unii dintre noi) este adevarat, anume ca parcursul nostru depaseste cu mult scurtul nostru pasaj pe acest pamant, atunci viata noastra este manifestarea unei forte pe care nu o intelegem si nici nu o banuim. Asta inseamna ca ea este despre cu totul altceva decat credem. Perpetrarea speciei nu are cum sa fie un scop in sine; intrebarea logica ar fi: la ce bun se perpetreaza specia? Imi place subiectul—de fapt ma obsedeaza—deci ma hazardez la un raspuns din unghiul meu de filozof diletant. Poate ca speciile se perpetreaza ca sa “prelucreze” energiile brute, sa slefuiasca elanurile vitale si sa le transforme in legi armonioase, acelea care alcatuiesc natura si universul. Ce tine oare oamenii lipiti de pamant si nu-I lasa sa plutesca fara sens in cosmos? Poate ca ceea ce noi numim “gravitatie” nu este altceva decat un nume tehnic pentru forta iubirii. Poate ca trebuie o viata de iubire—sau mai multe—pentru ca, dupa ce ne detasam de materie si de corp (de “pamantul din noi”, cum spune atat de frumos Oana Pellea) sa participam si noi la fortele naturii. Poate ca cei care au iubit intr-adevar fara zagaz si s-au daruit celorlalti fara economie, sunt cei care contribuie la tinerea galaxiilor impreuna. Poate… Nu stiu. Dar un lucru stiu cu siguranta: suntem facuti pentru altceva decat pentru a acumula bani sau bunuri pe care oricum nu le putem, niciunul, lua cu noi, indiferent unde am merge pe lumea cealalta…

Un text de carte, din literatura romana, care considerati ca va defineste:
“Fara camin si fara avere, fara sot, fara iubit, fara copii, am inceput sa iubesc Romania cu o patima care mi-a umplut toate clipele fiecarei zile, mi-a chinuit toate noptile si, de-a lungul a mai mult de patruzeci de ani, a stiut sa-mi dea toate nelinistile si bucuriile vietii. Incepand din 1895 n-am mai vazut, auzit, respirat decat prin si pentru tara mea, fara incetare. (……) Romania ? Dar Romania era in mine, eu eram ea si stiam sa trezesc in mai toti cei cu care vorbeam senzatia ca ei o vad numai vazandu-ma pe mine. Iubeam cu o dragoste totodata senzuala si intelectuala tara careia ii marturiseam cu toata sinceritatea: “Nu mai sunt eu insami, o, tara, eu sunt tu.” Miresmele ei veneau spre mine oricat as fi fost de departe, ca si taranii cu haine pestrite, oraselele cu clopotnite stralucitoare, poporul viteaz si plin de ravna, simplu si indraznet, in care m-am topit mai mult decat toti ce-i stau aproape. (……) Iubita tara, cand sub cerul tau toate renasterile la care nazuiesc se vor fi savarsit, primeste-ma cu drag la sanul tau, ca pe o fiinta care a meritat din plin adapost, refugiul unde voi putea trai din viata semintelor tale, a sevei tale, o, tu, iubitul meu, o, voi, fiii mei nenumarati, o, tu, sotul meu fara seaman, o, pamant romanesc, o, Romanie…”
Elena Vacarescu “Memorial in Mod Minor”, Editura Compania, 2001, pg 177.