Doua chei pentru a întelege puterea si presa din România
Dat?: 16 Mai, 2009
Autor: Sandra Pralong
Publicat în: Editia online a revistei România Libera
Titlul articolului: Doua chei pentru a întelege puterea si presa din România
Am fost întrebata recent de niste amici straini de ce puterea si presa din România sunt asa cum sunt. M-am gândit la doua elemente care ar putea sa le explice. Cu siguranta sunt multe altele – mult mai bune. Premisele de la care am plecat sunt ca spatiul structureaza gândirea si ca „devii ceea ce exersezi”, cum spun americanii. Asadar, de la ceva maret la un lucru în aparenta trivial am ales doua chei în care sa poata fi citita partitura româneasca: Biserica si lectia de limba româna. În primul rând, Biserica interpretata ca o metafora a puterii. Nu vreau sa fiu înteleasa gresit – nu vorbesc despre religie sau credinta, cu atât mai putin despre ortodoxie. Ci despre biserica gândita ca spatiu arhitectural; despre lacasul fizic. Data fiind importanta simbolica a religiei – fie ca esti credincios, fie ca nu –, spatiul din interiorul bisericii ne pare adesea un loc unde se desfasoara o ilustrare a raporturilor de forta din întreaga societate.
Ce concluzie tragem oare despre lume când pasim într-un lacas de cult la noi?
Eu cred ca întelegem în special trei lucruri: realizam ca puterea nu este vizibila decât când o doreste ea, nu când o solicitam noi. Reprezentata de preot, puterea are mai întâi puterea de a se ascunde privirii noastre – în spatele catapetesmei. Credinciosul de rând nu are acces la altar si nici macar nu îl poate vedea în întregime – contrar bisericilor catolice, protestante sau chiar moscheilor musulmane. Nu vreau sa trag concluzii despre cum se traduce aceasta parte din misterul bisericesc în viata politica, dar fiecare este liber sa speculeze. Eu, una, am crescut în Biserica Ortodoxa, nepoata de pictorita bisericeasca, si am un atasament profund pentru Biserica noastra. Uitându-ma la acest lacas ca la un loc care ne structureaza gândirea, constat, în al doilea rând, ca pentru noi Dumnezeu si legile Lui nu sunt o abstractiune.
Dimpotriva, lumea bisericeasca este populata cu fiinte antropomorfe – dotate însa cu puteri supranaturale! Pictura murala si multitudinea de icoane nu lasa mult la îndemâna imaginatiei. Oare de aici ni se trage privirea pe care o avem pentru oamenii politici – un fel de demizei atot-puternici de la care asteptam miracole, mai curând decât niste oameni ca noi, care rezolva problemele cetatii? În fine, în al treilea rând, constat ca preocuparea pentru credinciosi, la slujba, nu se traduce deopotriva prin preocuparea pentru confortul lor fizic, lumesc. (Stranele noastre sunt pentru notabili, nu exista banci sau scaune pentru toata lumea, indiferent de rang sau vârsta, ca la catolici sau la protestanti.) As spune dimpotriva: lipsa de confort este probabil menita sa îl faca pe credincios sa îsi aduca aminte de trup ca de o povara care trebuie câteodata pedepsita prin suferinta fizica. Oare de aici vine lipsa noastra de exigenta fata de putere când e vorba de confort si maniera în care traim? De conditia locuintelor noastre, a strazilor, a oraselor etc.? Înca o data, nu vreau sa dau raspunsuri, doar ma întreb…
A doua cheie, pentru a întelege presa, îmi este sugerata de lectia clasica de limba si literatura româna (macar cele de pe vremea în care generatia mea era pe bancile scolii). M-a frapat întotdeauna cât de diferit exerseaza elevii din România fata de tinerii din Europa Occidentala (îndeosebi francofona) si de cei din Statele Unite. La noi, tema clasica la limba româna este analiza de text. Niciodata nu am înteles foarte bine utilitatea de a specula despre intentiile unui autor fara a avea posibilitatea de a-si verifica intuitia (iar daca autorul este mort, nici macar aceasta minima confruntare cu realitatea nu iti este îngaduit?). În Franta, pe de alta parte, lectia clasica pentru elevii de liceu este „dizertatia”. Profesorul iti da o fraza provocatoare – de cele mai multe ori, un citat – si te invita pe tine sa aduci argumentele pro si contra, iar în final trebuie sa ai propria ta concluzie.
În Statele Unite, pe de alta parte, tema clasica este „compare&contrast”: ti se da un autor (sau o tema literara) si trebuie sa gasesti similitudinile si diferentele între textul ales si celelalte texte, iar în final, din nou, esti invitat sa-ti exprimi propria opinie. Remarc ca în toate cele trei sisteme accentul este pus pe opinia sau preferinta noastra – numai sistemul românesc ne plimba doar în zona ipotezelor neverificate (si ne îndeamna sa ne complacem doar speculatiilor), pe când celelalte sisteme educationale încurajeaza confruntarea atât cu realitatea altor opinii, cât si cu cea a faptelor reprezentate de alti autori. Cu alte cuvinte, pe când sistemele educationale straine exerseaza sinteza (mai ales, cel francez) si confruntarea cu realitatea (cel american), la noi lectia traditionala de limba si literatura româna ne exerseaza, mai ales, fantezia si creativitatea, dar si abilitatea de a specula si de a ne complace într-o lume ipotetica.
Oare de aici ni se trage ca presa noastra nu conteneste cu analiza de text aplicata la declaratiile unuia sau altuia dintre oamenii politici, în loc sa se uite la fapte si la realitatea de pe teren, comparând si contrastând ce se întâmpla la noi cu ce se petrece în alte locuri?
Putere si presa, Biserica si limba – oare exista ingrediente mai puternice în aluatul pâinii noastre cea de toate zilele…?
