Doar optimismul si încrederea sunt creatoare de valoare si de valori.

Data: 14 August  2010
Autor: Sandra Pralong
Publicat în: www.agentiadecarte.ro

De curând, în colectia “Hors Collection” a Editurii Polirom, a aparut volumul “De ce m-am întors în România”, coordonat de Sandra Pralong, volum care aduna experienta de viata si povestea unor români de succes, care, dupa ce au parasit România, au hotarât sa revina în aceasta tara. Sandra Pralong a fost consilier al presedintelui Emil Constantinescu pe Relatia cu Românii de Pretutindeni, iar în prezent este presedintele Fundatiei SynergEtica si membru în conducerea a numeroase fundatii si asociatii internationale. În 1990 a pus bazele “Open Society Fundation” (Bucuresti), iar între 2002 si 2005 a fost cel mai înalt responsabil de comunicare pentru Europa si CSI în cadrul Programului Natiunilor Unite pentru Dezvoltare. Andra Rotaru a dialogat cu Sandra Pralong, în exclusivitate pentru AgentiadeCarte.ro, pentru a descoperi care mai sunt principalele atuuri ale României de azi si de ieri.

Ati plecat la vârsta de 15 ani din tara, o vârsta frageda, de formare, si v-ati reîntors în tara dupa anii `90, cu o experienta bogata. Ati înfiintat la început Fundatia Soros în România si Moldova. Cum era climatul cultural si social, care au fost cele mai mari dificultati întâmpinate?

Sincer, cel mai greu a fost sa ma obisnuiesc cu negativismul nostru tipic românesc—e o trasatura care ne trage înapoi teribil de tare. În anii `90, de exemplu, de câte ori propuneam ceva, reactia colegilor era: “Aaah, asta n-o sa iasa niciodata, nu se poate…” E o atitudine foarte diferita de ceea ce înveti în Occident, unde întâi spui un “da” amabil, si pe urma negociezi. Am un amic strain care spune ca cele doua cuvinte definitorii pentru România sunt “No” si “I know”—adica “Nu” si “Eu stiu”, cu accentul pe “eu”, în alte cuvinte, eu sunt cel/cea mai destept/desteapta, si nu am nimic de învatat… Pe de alta parte, climatul în acea vreme, la descoperirea libertatii din anii `90 era foarte efervescent—e un mare paradox când te gândesti la acest negativism atât de pagubos al nostru, juxtapus cu faptul ca totusi oamenii aveau atunci multa speranta, ceea ce s-a pierdut acum. Am devenit mult mai cinici si este pacat; cu cinismul nu ajungi nicaieri, doar optimismul si încrederea sunt creatoare de valoare (si de valori).

Care sunt principalele motive pentru care ati ales România si v-ati canalizat întregul efort în promovarea imaginii acesteia peste hotare, cu tot ce are ea valoros? Au existat si momente de cumpana, dezamagiri venite din partea celor carora le-ati facut un bine?

Stiti, într-un fel cred ca m-a ales România pe mine, ca sa zic asa—aici am venit pe lume… Am trait si calatorit în multe locuri, dar, pentru mine, România ramâne o tara minunata, magica—nu doar la capitolul peisaje, ci la cel al valorilor adevarate: frumusetea, smerenia, comuniunea cu Cosmosul—sau cu Dumnezeu daca preferati—aceastea sunt valorile taranului român. Niste valori pe care promiscuitatea fortata a oraselor le-a compromis din pacate… Evident ca au existat ai dezamagiri, ca în orice relatie de iubire. Cât despre cei carora, la un moment, am fost în masura sa le dau o mâna de ajutor, stiti, este o poveste mai complicata, caci psihologia umana e foarte ciudata—cred ca îti trebuie multa stapânire de sine ca sa o domini tu pe ea, si nu ea pe tine. Bunicul meu, un întelept, spunea sa nu astepti niciodata recunostinta, pentru ca, cel mai probabil, cei pe care i-ai ajutat vor fi primii care îti vor purta pica, deoarece i-ai vazut când erau slabi si aveau nevoie de tine. Tot el spunea, de asemenea, ca adevarata noblete însa, se vede în abilitatea oamenilor de a recunoaste si a avea recunostinta. “Numai mitocanii nu stiu sa multumeasca sau sa spuna“pardon”, auzeam adesea spunându-se când eram mica.

Cat s-a schimbat mentalitatea romanilor de la revolutie si pana in prezent, cum vi se pare ca sunt receptate initiativele culturale, fie lansate individual, fie cele coordonate de fundatiile culturale? Se poate vorbi de o solidaritate a creatorilor, indiferent ca sunt plasticieni, scriitori, muzicieni s.a.?

Grea intrebare… 20 de ani e prea putin ca sa vezi schimbarea mentalitatilor—cel mult poti sa observi cum unele trasaturi se accentueaza. La noi s-a accentuat “autismul”—nu doar egoismul dar abilitatea aceasta surprinzatoare de a ne comporta ca si cum am fi singuri pe lume, ca si cum ceilalti nu ar exista. Pe de alta parte, paradoxul este ca tanjim atat de tare spre comuniunea cu celalalt, suntem atat de “fuzionali”, in fond. Cred ca undeva ne sperie faptul ca am intrat in democratie si in capitalism complet nepregatiti, fara reguli si, oricum, fara abilitatea de a le respecta, si de aceea ne comportam ca si cum am fi singuri pe lume. E pe de o parte induiosator, dar si un pic infricosator, sincer—ne face vulnerabili la exploatare, pentru ca nu avem inca discernamant: oricine pretinde ca ne va ocroti poate, de fapt, sa ne fure tot, inclusiv demnitatea… Lumea artei e un loc special, caci mai intai de toate, acolo ar trebui sa existe “comuniune”, emulatie, dar si acea competitie prieteneasca, cum au fost diferitele curente artistice si literare din secolele trecute, dar pentru moment noi inca ne imprastiem ca potarnichile.

Spuneati intr-un interviu ca ati creat fundatia“SynergEtica” prin intermediul careia “vreti sa ne readucem aminte impreuna de lucrurile care cu adevarat conteaza, de etica – de faptul ca exista lucruri bune si rele, lucruri care se fac si lucruri care nu se fac si ca fiecare alegere are consecintele ei.” (revista AS, nr 850/2008). Lupta dintre mitocanie si bun simt este in continuare acerba; trebuie educatia inceputa din fasa sau se mai pot educa si adultii?

Aveti dreptate, e o lupta acerba intre bine si rau—iar asta de cand lumea. Este lupta spiritului cu materia. Tocmai de aceea, pentru ca suntem si spirit, nu doar materie, am convingerea ca binele e infipt in noi, in codul nostru genetic, si trebuie doar ajutat sa se exprime. Evident ca, alaturi de familie, educatia formeaza temeinic valorile, dar stiti, la SynergEtica am invatat ceva pretios.  Cred ca cel mai bine invatam cand se inverseaza rolurile, iar copii sunt cei care educa adultii—atunci se intipareste cel mai repede un nou comportament. “Misca-ti bunul-simt!” a fost un astfel de program in care tinerii au ‘batut obrazul’ bucurestenilor si i-au indemnat sa fie un pic mai respectuosi unii fata de altii.

Intreaga dvs. familie a lasat ceva durabil in urma, fie carti, fie colinde, fie cladiri…Se poate vorbi de un bun genetic, faptul ca intreaga dvs. munca s-a canalizat inspre lucrurile ce urmeaza sa existe si in viitor, de o formatie in spiritul valorizarii lucrurilor ce urmeaza sa reziste la o proba a timpului?

Multumesc, sunteti tare draguta sa amintiti de lucrurile acestea care ma definesc. Cu totii suntem definiti de familie si de valorile sale. In cazul meu, intr-adevar, patriotismul adevarat era la mare pret, trebuia sa lasi ceva in urma ta, sa nu treci prin viata fara sa nu aduci o contributie comunitatii si sa nu o imbogatesti cumva. In trecut, daca va uitati bine, asta era mai curand regula in Romania, nu era o exceptie. Generatia bunicilor mei a facut Romania Mare si i-a dus faima peste tot in lume, ca fiind o tara in care strainii faceau tot posibilul sa vina si sa traiasca, nu una din care oamenii vroiau sa plece, ca acum… S-a pierdut pe drum ideea de proiect national sau comunitar, s-a pierdut frumusetea unui ideal inaltator. Stiti, un mare maestru al advertising-ului, Leo Burnett spunea ca “Daca intinzi mana spre stele, nu vei fii niciodata manjit cu noroi”. Asa si noi.

Ati spus in acelasi interviu ca “Romania intreaga e familia dvs.” Care va sunt cele mai apropiate “rude”  in aceasta familie nationala?

Imi place intrebarea, caci intr-un fel, cu totii suntem “rude”; toti suntem interconectati, toti suferim consecintele gesturilor fiecaruia dintre noi, oricat de marunte si neinsemnate am crede ca sunt ele… De exemplu, cand arunci scrumiera pe camp la marginea drumului, vine ploaia, impregreaza solul de noxe, creste iarba, o mananca vaca, face lapte cu ramasite de plumb si gudron, il bea un copil si se intoxica deja. Exagerez, dar vedeti unde incerc sa ajung—totul in lumea asta se intrepatrunde, este conectat. Asa cum am scris si in capitolul meu din carte (“De ce m-am intors in Romania”), fie ca ne dam seama, fie ca nu, cumva cu totii trecem prin aceasta viata tinandu-ne de mana, deci este necesar sa ne purtam de grija unii altora… Dar ca sa va raspund totusi la intrebare, am un atasament special pentru tineri—pentru ca pe ei contez sa redreseze Romania—si o afectiune absoluta pentru batrani: pentru ceea ce au fost si nu mai pot fi, pentru toate lucrurile la care au renuntat cu atata demnitate, pentru tot ce au de oferit si pentru resemnarea cu care se impaca atunci cand nu gasesc cui sa daruiasca prea-plinul lor de experienta si intelepciune. Ii iubesc din toata inima si ma induioseaza intotdeauna cand ii vad pe strada, adesea singuri, mergand in lumea lor plina de amintiri. Mereu ma intreb cum au aratat cand erau tineri si frumosi, ce viata au avut, ce le-ar placea sa schimbe la viata lor daca ar avea ocazia, sau cat sunt de impacati cu ceea ce au trait.

De curand, la Editura Polirom ati coordonat volumul aparut recent, “De ce m-am intors in Romania”. Contine 39 de povestiri, eseuri si interviuri ale unor personalitati din Romania, care au ales sa se repatrieze dupa ce au studiat sau lucrat in strainatate. Lectura volumului ii poate influenta mai ales pe tineri, ii poate ajuta sa perceapa viitorul intr-un mod pozitiv. Sunt mai receptivi ei la experientele unor personalitati ce au ajuns sa se implineasca in Romania, dupa ce au avut experienta strainatatii?

Eu sper ca da, exact asta a fost ideea—anume de a oferi tinerilor niste povesti de viata, ale celor care, cu tot succesul material si profesional avut in strainatate, au ales totusi sa se intoarca si sa traiasca in Romania, unde nu stau degeaba, ci se implica si vor sa realizeze ceva.

Cat de mult credeti ca poate acest volum schimba mentalitati adanc inradacinate?

Ah, nu cred ca despre asta poate fi vorba, caci asa cum spuneti, mentalitatile sunt adanc inradacinate. Dar daca cineva tresare la citirea unei fraze, daca ceva in fondul sufletului sau se declanseaza—o alta perspectiva, o apreciere inca necunoscuta fata de aceasta tara si de locuitorii ei—atunci ma declar multumita si impacata ca a meritat tot efortul. Stiti, cel mai pernicious in viata este sa nu ai un scop—de aceea suntem cred atat de letargici cred, in Romania, si asa de “lasa-ma-sa-te las”: ne lipseste scopul. Scopul meu a fost modest cu aceasta carte, dar, pentru mine, important; daca am facut pe cineva sa reconsidere o atutudine cinica sau blazata, atunci mi l-am atins cu asupra de masura si sunt fericita.

Ficare dintre coautorii volumului infatiseaza atat partile bune ale unei experiente intr-o alta tara, cat si avantajele. Cu totii au ales insa sa revina in Romania si sa isi foloseasca experienta acumulata, in folosul acestei tari. Se poate vorbi de cazuri extraordinare, de sanse, de noroc?

Cred ca trebuie sa-i intrebati pe fiecare, caci fiecare vede lumea altfel, prin prisma sa. Dar cred ca toti avem instinctul acela de a ajuta, de a ne implica, de a face ceva pentru ceilalti, pe scurt, de a contribui—psihologii spun ca este cea mai satisfacatoare viata! Vezi piramida lui Maslow. Deci nu cred ca oamenii ca noi, care ne-am intors, suntem niste exceptii, ci poate ca suntem doar niste oameni care am ars cateva etape si ne-am transformat ceva mai repede decat ceilalti—poate tocmai din cauza confruntarii cu strainatatea, cu despartirea de locurile dragi, si din cauza tuturor traumelor pe care a trebuit sa le surmontam. Sa nu credeti ca e usor sa fii departe, sa traiesti printre straini, cat or fi ei de amabili… Succesul profesional sau material nu inseamna si success sufletesc.

Pentru cei care nu cred ca pot avea o cariera si o viata implinita aici, le-ati recomanda experienta unui exil impus, pentru a se convinge ce este mai bine pentru ei?

In general cred ca trebuie sa vezi lumea, nu doar ca turist, ci sa traiesti intre oameni diferiti, cu alte obiceiuri, ca sa inveti sa imbratisezi diversitatea si sa o pretuiesti—caci numai asa iti dai seama ca, sub aparentele diferite, cu totii impartasim aceeasi umanitate, avem aceleasi temeri si aceleasi bucurii. Avantajul de a trai in Romania este ca aici totul este de construit, asadar este mult mai interesant decat in strainatate, tocmai pentru ca este mai greu… Dar si satisfactiile, atunci cand reusesti sa construiesti ceva, sunt si ele mai mari.

Credeti ca generatiile tinere sunt mai susceptibile, vor sa ajunga mai repede la un oarecare success, uitand de pasii ce sunt necesari unei dezvoltari pe toate planurile pana sa ajunga la acea implinire mult visata?

Implinirea nu este niciodata o destinatie, ea este un parcurs. In engleza se spune “The journey is the reward”/ drumul este castigul. Foarte tanara, am avut sansa sa citesc o carte cu acest titlu despre un fel de idol al meu, Steve Jobs, cel care a inventat Apple Computers si, dupa o absenta, il conduce si acum. Este un personaj fascinant, care cu toate ca a abandonat universitatea, a avut un success imens- fiind foarte tanar, pentru ca avea o maniera de a vedea lucrurile extrem de deschisa si de inteleapta, in care dorea sa faca un serviciu utilizatorilor de computer, sa le faca mai prietenoase. Aceasta intelepciune si aplecare catre ceilalti i-a fost impregnata de calatoriile pe care le-a facut, cand era student, in Ashram-uri, manastirile indiene, unde a invatat fix asta, anume ca “the journey is the reward”—de unde si titlul biografiei sale. Este filozofia pe care a aplicat-o si la Apple si care explica, in mare masura, succesul sau: odata ce ti-ai ales scopul si cunosti directia, aceasta aplecare aproape exclusiva pe proces si pe “calatorie”, mai curand decat pe destinatie, este infinit mai satisfacatoare si aducatoare de succes. Nu e ceva atat de revolutionar daca stai sa te gandesti—atunci cand calatoresti in realitate, drumul este mult mai placut, atunci cand te concentrezi pe peisaj si te minunezi de tot ce vezi, in loc sa te stresezi despre cati kilometri au mai ramas si cat timp mai ramane din drum.

Ati mai repeta experienta de a coordona un astfel de volum? Ce ati descoperit dvs. nou, neasteptat, citind aceste 39 de povestiri si eseuri, despre  aceste reintoarceri in Romania?

Buna intrebare—da, as vrea sa repet experienta si sa fac si un volum II, caci mai am multi amici cu povesti fascinante. Stiti ce am descoperit? Ca iubirea de neam este universala si ca ea doar asteapta ocazia sa se descatuseze. Sunt multi oameni care au avut experiente grele atunci cand au revenit in Romania, si, cu toate astea, in fondul lor nu sunt inraiti—toti vor sa contribuie, sa lase ceva in urma. E foarte frumoasa natura umana daca este descatusata de teama,  si,  cat de cat, inconjurata de iubire…