Sandra Pralong. De ce se întorc românii în România

Data: 3 Septembrie 2010

Autor: Doru Iftime

Aparut:

http://www.gandul.info/blog/sandra-pralong-de-ce-se-intorc-romanii-in-romania-7099337

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am întors în România, mi-a picat în mâna la câteva zile dupa ce doi buni amici, alaturi de care petrecusem, cu bune si rele, mai bine de un deceniu în „câmpul muncii”, m-au anuntat ca se îndreapta spre zari mai senine. Titlul cartii mi s-a parut socant, vecin cu paradoxul. Cum sa te întorci în România când toata lumea ar pleca din ea? Cum sa termini Harvard-ul si sa te întorci în Bucuresti? Cum sa ai America la picioare si sa te întorci aici?

V-am citit cartea si am ramas cu o nemultumire. As fi vrut sa citesc povestea dvs. în 400 de pagini.

publicitate

Sandra Pralong: Va multumesc, dar pentru mine proiectul cartii nu a fost sa spun povestea mea, cât sa-i las pe ceilalti sa-si spuna povestea. Si am fost prima surprinsa sa descopar ca povestile sunt conectate între ele printr-un fir rosu nu doar al dragostei de tara, ci si al dorintei de a contribui. Ma asteptam ca dragostea de tara sa existe la acesti oameni, fiindca altfel nu se explica revenirea lor; acestia sunt oameni care aveau totul la picioare în strainatate, si care totusi au ales sa înfrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrazilor, lipsa de politete, ca sa traiasca totusi în România si sa se puna în serviciul ei. Dar, apropo de aceasta dorinta de a contribui, cineva îmi atragea atentia ca exista însa si o anumita dezamagire în privinta felului în care au fost primiti înapoi.

Vorbiti de dragoste de tara, de patriotism. Mi se par niste cuvinte teribil de mari.

Nu sunteti primul care reactioneaza asa. Când ai un proiect cum e cel al reconstructiei României si reprezinti generatia care îl ia în piept, când traiesti într-o tara unde totul e de facut, e foarte greu sa nu accepti provocarea de a te implica. Dar nu poti face ceva fara dragoste, fara sa te investesti trup si suflet. Viata în strainatate e evident mai tihnita. Dar acolo traiesti doar pentru tine. Nu lasi nimic în urma, decât cel mult copiilor tai. Asa, contribuim la crearea unor structuri în tara asta.

Înca un cuvânt mare: altruism, calitate pe care cred ca noi, românii, am pierdut-o mai ales în ultimii 20 de ani.

E foarte normal. Problema României a fost prefacatoria: am mimat ca faceam lucrurile pentru un ideal comun, pe vremea comunismului; ca faceam lucrurile de bunavoie pentru constructia unui om nou si a unei tari multilateral dezvoltate si alte prostii de genul acesta. În fine, a venit momentul sa nu ne mai prefacem. Si e firesc sa facem lucrurile pentru noi, fiindca asta e premiza pe baza careia functioneaza democratia si capitalismul: individul are interese pe care si le apara. Problema noastra e ca nu ne dam seama ca suntem un pic autisti. Nu întelegem ca ne aparam mai bine interesele respectând niste reguli, convietuind politicos, decât îmbrâncindu-ne si calcându-ne pe bombeuri. Nu ne dam seama de niste lucruri pe care si strainii le-au descoperit în câteva generatii. Politetea si interesul bine temperat sunt mai profitabile decât legea junglei. Sunt lucruri firesti. Ce îmi doresc eu este ca tinerii care au atâta energie si entuziasm sa nu-si piarda maniera lor unica de a privi lumea si sa nu devina cinici, blazati, cum sunt celelalte generatii dinaintea lor.

O cronica la cartea dvs. se referea la ea ca la un tratat al neadaptarii. Adica aceia care si-au expus povestile acolo s-au întors în tara pentru ca nu s-au adaptat în strainatate.

Ma supara foarte tare acest lucru. Fiindca e ca si cum ar fi o tara sa iubesti aceasta tara, e ca si cum ai face-o din neputinta, când ea de fapt este un proiect care merita toata atentia tuturor. E foarte trist pentru mine ca am ajuns la stadiul în care nu mai putem concepe ca a veni în România este ceva laudabil, nobil, înaltator; nu mai vedem frumusetea nicaieri, nici macar în gesturile nobile pe care le fac unii sau altii. Maslow facea piramida nevoilor omenesti si spunea ca dorinta de autorealizare, de împlinire si de a apartine sunt cele care-ti dau cele mai mari satisfactii. Acesti oameni au ajuns în vârful piramidei acolo unde erau. Eu, una, nu mai aveam nimic de demonstrat profesional la 28 de ani. Eram cel mai tânar director de promovare la Newsweek, în toata America mai erau doar doua asemenea pozitii. Dar pe undeva Newsweek pare un santier foarte mic pentru cineva care vrea sa se implice în ceva maret pentru neamul lui, pentru tara lui. Cei care s-au întors în tara n-au facut-o din alt motiv decât din dorinta de a-si actualiza nevoia de a contribui si sper ca toti în tara asta sa ajungem sa vedem ce enorma satisfactie e sa dai ceva înapoi comunitatii. E absolut firesc si, pe de alta parte, e firesc sa nu fie asa deocamdata, atâta timp cât noi avem atâtea nevoi primare de satisfacut. Daca ne uitam la casele din România, la ego-urile din România, la masinile din România, totul e, cum se spune, larger than life, exagerat. Noi suntem o societate de statut, cu cât arati mai mult, cu atât te simti mai bine. Dar e un infantilism pe care o sa-l depasim.

Va propun sa ne întoarcem un pic în timp. Dupa ce mama dvs. a plecat în Elvetia, ati ramas doi ani aici, în tara, cu bunica. Cum au fost acei doi ani? Cum v-ati descurcat?

Sincer, au fost foarte faini. Aveam vreo 13 ani când a plecat mama. Ma dadeam mare artista, descopeream baietii – la nivel platonic, desigur… Eram foarte boema si mi se parea ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior, ca am o libertate nesperata – mama era mult mai severa decât bunica. Pe de alta parte, m-am pus pe tocit fiindca îmi dadeam seama ca, daca nu intram la liceu, nu vedeam cum m-as fi descurcat si nu stiam cât o sa dureze pâna când avea sa ma ia mama la ea. Cred ca anii aceia mi-au priit pentru ca undeva în subconstient stiam ca e ceva temporar. Si poate am avut acea pofta de viata a cuiva care stie ca experienta pe care o traieste este limitata. Am gustat din plin din adolescenta, stiind ca e un timp pretios de care nu dispun la nesfârsit. Si cred ca aceasta mare placere de a fi adolescenta în Bucuresti a facut sa-mi fie foarte greu când am ajuns în strainatate. M-am rupt greu de România. Doi ani am plâns. Ba chiar i-am reprosat mamei la un moment dat ca m-a scos din tara fara sa ma întrebe. Ea, care facuse atâtea eforturi si niste lucruri incredibile, sa ma auda pe mine ca-i reprosez asa ceva! Pai, cred ca a dat dovada de mare eleganta ca nu mi-a tras una peste nas.

Ce va lipsea din tara? Prietenii?

Cred ca-mi lipsea senzatia ca apartin. În Elvetia era foarte greu sa te integrezi. Elvetia, pâna nu demult, a fost o tara în care era greu sa fii femeie, era greu sa fii strain. Elvetia era destul de xenofoba, ceea ce e si firesc, e o tara foarte mica. Numele meu nu spunea nimanui nimic si, la momentul acela, mi-a fost greu sa demonstrez ca nu sunt cazuta din pom. Îmi doream foarte mult sa ma integrez într-un mediu caruia stiam ca-i apartin prin educatie, deschidere, familie, dar caruia nu-i apartineam, de fapt, refugiata fiind. Eram si foarte snoaba la vremea aceea si mi se parea ca sunt stirbita de însemnele clasei din care credeam ca fac parte. Mult mai târziu mi-am dat seama ca toti suntem în mod profund egali si ca nu conteaza ce ai si nici macar ce faci, ci cine esti.

Ati ramas vaduva la 24 de ani. Cum ati depasit acel moment? Cum de nu v-ati refacut viata?

Chiar ma gândeam deunazi ca moartea e un lucru cu care am o relatie foarte blânda. Nu ma tem de moarte si am convingerea ca existam cumva si mai departe de corpul nostru fizic. Dar, în afara de asta, am supravietuit si fiindca avusesem foarte multe lucruri în comun cu sotul meu. Pur si simplu, la un moment dat am realizat ca din cuplul nostru a mai ramas ceva: eu. Si ca n-am încotro, daca tin atât de mult la ce am fost împreuna, trebuie sa fac singura lucrurile pe care planuiseram sa le facem amândoi.

N-aveti copii.

Din pacate, nu.

Se spune ca femeile nu se simt total împlinite daca nu au si familie, si cariera, si copii.

Barbara Walters spunea ca soarta e injusta cu femeile, fiindca din cele trei lucruri disponibile oricarui barbat – cariera, viata personala si familie -, femeile trebuie sa aleaga cel mult doua. În cazul meu, nu am ales nici macar doua. Am ales într-un fel cariera, pentru ca acolo mi-am gasit si familia si împlinirea personala. Lucrez cu tineri. E ca si cum as avea 100 de copii.

Cariera e, adica, un refugiu?

Da, cu toate ca nu mi-am propus niciodata sa fac cariera. M-a preocupat ca tot ceea ce pot eu face, sa fac cât mai bine. De aici a venit satisfactia. Sunt situatii în care as fi putut sa platesc eu, în loc sa fiu platita, pentru bucuria de a putea face lucruri care îmi dadeau atât de mare satisfactie. N-am facut o distinctie între munca mea si viata mea. Totul a fost o maniera de a ma exprima, fie ca a fost vorba de mediul corporatist, fie ca a fost vorba de politica, pe vremea când am fost consilier. Daca stau si ma uit în urma, as zice ca, asa cum ati spus, e un refugiu si o maniera de a sublima anumite lipsuri. Te concentrezi pe ceea ce ai la dispozitie cu un fel de disperare de a nu vedea nimic din ce-ti lipseste. Dar fiecare are echilibrul lui si acesta este echilibrul meu. Nu e neaparat necesar sa treci prin viata tinându-te de mâna cu cineva. Ceea ce faci te poate împlini la fel de mult precum o relatie afectiva. Ma întrebati de ce nu mi-am refacut viata. Într-un fel, mi-am refacut-o, la un moment dat. Am avut o familie, nu a mea, ci de împrumut – logodnicul meu avea un copil foarte mic, care acum are 21 de ani…

Deci ati ajuns pâna la logodna?

Da. M-am logodit cu cineva care era de asemenea vaduv. Împartaseam si experienta doliului, dar si dragostea extraordinara pentru România. El nu era român, dar traia aici si avea un copil la care am tinut foarte mult. A fost o poveste de dragoste care a tinut mult, vreo sapte ani, deci o buna parte din tineretea mea… Depusesem actele ca sa ne casatorim. Dar cred ca ne-am speriat amândoi… Însa, cine stie, poate ca se va mai întâmpla. Stiti cum se zice, never say never. Pentru moment, însa, nevoile mele afective sunt foarte bine împlinite.

În 2005 va doreati sa intrati în administratie. Si ziceti într-un interviu: „Înca râd de mine cât de naiva am fost sa cred ca tovarasii au nevoie de competente.” Cum vedeti cei 20 de ani trecuti de la revolutie încoace? Ati reusit sa miscati lucrurile sau ati dat dovada de naivitate?

În niciun caz nu simt ca am dat dovada de naivitate sau ca este o lupta pierduta. Din ce în ce mai mult se va pune problema pe care o exprima Kennedy: „Nu te uita la ce face tara ta pentru tine, ci la ce poti tu sa faci pentru ea.” Si cred ca din ce în ce mai multi români îsi vor da seama ca lucrurile nu se pot schimba, daca ei nu se schimba. Nu o sa vina niciun american sau european sau martian sa ne salveze de noi însine. O sa ne dam seama ca trebuie sa fii responsabil de consecintele actelor tale – chestiuni elementare pe care înca nu ni le-am însusit. Noi am fost foarte lautari. Cu mult talent, prindem dupa ureche, mimam, dar o sa ne dam seama ca lucrurile nu se fac asa, trebuie puse pe fundatii solide. De exemplu, nicio prosperitate nu e durabila daca nu e etica, fiindca la un moment dat oamenii nedreptatiti se vor razbuna. Va veni momentul când vei da socoteala, daca nu tu, generatiile care îti urmeaza. Si mai bine faci lucrurile cum trebuie de la început. În al doilea rând, cred ca si hotii au nevoie de oameni cinstiti sa le pazeasca averea. Deci tot mai multi oameni îsi vor da seama ca e nevoie sa creezi o elita tânara si competenta si cinstita. Tinerii cu care lucrez nu sunt nici pe departe naivi. Dar sunt pionieri. Au sacrificat propriul confort si se expun poate ironiilor colegilor de generatie, dar viitorul e al lor. Si mai cred ca aceasta criza este salutara. Pare paradoxal, dar am ajuns la fundul sacului si de aici nu ne putem trezi decât în responsabilitate, competenta, principii, respectarea regulilor, dialog, toate acele lucruri pe care pâna acum am încercat sa evitam sa le facem. Cum spun americanii, it’s a blessing in disguise – e o binecuvântare deghizata. Daca înainte ne mai scoteam cu piruete si cu sarm când eram în situatia de putere minora sau de supusi, într-o lume democratica si într-o Uniune Europeana în care toata lumea trebuie sa traga cot la cot si unde nu vrem sa fie tari de mâna a doua, nu mai putem face giumbuslucuri ca sa ne fie iertate pacatele. Trebuie sa ne tinem promisiunile. Trebuie sa avem caracter.

Ajungem iar la cuvinte mari.

Dar e ceva firesc. Ca misiune educationala, cel mai important este sa formezi oameni de caracter. Ce altceva îti poti dori pentru un popor?

_//_

SANDRA PRALONG. CARTE DE VIZITA

1989, New York. Este cel mai tânar director al saptamânalului Newsweek.

1990 Revine în tara pentru a pune bazele Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa.

1998 Este consiliera presedintelui Emil Constantinescu, responsabila pentru Relatia cu Românii de Pretutindeni.

2000 Înfiinteaza agentia Synergy Communications, care ofera consiliere în strategie pentru Renault-Dacia, Erste Bank, Google, ONU, UNICEF, OCDE, Banca Mondiala.

2006 Înfiinteaza Fundatia SynergEtica, dorind sa insufle bucuria eticii si a civilitatii tinerilor români.

2007 Comisia Europeana o invita sa faca parte din grupul celor 10 intelectuali europeni care reflecteaza asupra provocarilor multilingvismului în Uniunea Europeana.

2008 Este numita Ambasador al Bunavointei pentru Anul European al Dialogului Intercultural.

2009, Bucuresti. Înfiinteaza Ambasada Artelor, pentru a promova contributia culturii românesti la patrimoniul european.

Sandra Pralong are un doctorat în stiinte politice obtinut la Institut de Sciences Politiques din Paris, si doua masterate (drept international si diplomatie, la Fletcher School, Boston, si filozofie politica, la Columbia University, New York).