The One: The power of one

Data:                     06.10.2010

Autor:                   Doru Iftime

Publicat in:          The One, Revista Nr 71, Septembrie 2010

Titlul articolului: The power of one

A plecat din tara la 14 ani. implinise 24 cand si-a pierdut sotul si 28 cand a ajuns director de promovare la revista newsweek, in SUA. Astazi lupta cu nesimtirea, cu lipsa de educatie, cu lipsa de caracter. Traieste, adica, in Romania. Sandra Pralong, probabil cea mai tenace si mai dezinteresata ambasadoare pe care o are Romania.

Cartea Sandrei Pralong, De ce m-am intors in Romania, mi-a picat in mana la cateva zile dupa ce doi buni amici, alaturi de care petrecusem, cu bune si rele, mai bine de un deceniu in campul muncii, m-au anuntat ca se indreapta spre zari mai senine.
Titlul cartii mi s-a parut socant, vecin cu paradoxul. Cum sa te intorci in Romania cand toata lumea ar pleca din ea? Cum sa termini Harvard-ul si sa te intorci in Bucuresti? Cum sa ai America la picioare si sa te intorci in Romania? Ei bine, astfel de oameni exista. Poate sunt naivi ori visatori. Poate sunt temerari ori doar patrioti.?i poate ca tocmai datorita visatorilor tara noastra mai are o sansa.

The ONE: V-am citit cartea si am ramas cu o nemultumire. As fi vrut sa citesc povestea dvs. in 400 de pagini.

Sandra Pralong: Va multumesc, dar pentru mine proiectul cartii nu a fost sa spun povestea mea, cat sa-i las pe ceilalti sa-si spuna povestea. Si am fost prima surprinsa sa descopar ca povestile sunt conectate intre ele printr-un fir rosu nu doar al dragostei de tara, ci si al dorintei de a contribui. Ma asteptam ca dragostea de tara sa existe la acesti oameni, fiindca altfel nu se explica revenirea lor; acestia sunt oameni care aveau totul la picioare in strainatate, si care totusi au ales sa infrunte trotuarele desfundate, lipsa autostrazilor, lipsa de politete, ca sa traiasca totusi inRomania si sa se puna in serviciul ei. Dar, apropo de aceasta dorinta de a contribui, cineva imi atragea atentia ca exista insa si o anumita dezamagire in privinta felului in care au fost primiti inapoi.

The ONE: Vorbiti de dragoste de tara, de patriotism. Mi se par niste cuvinte teribil de mari.

S.P.: Nu sunteti primul care reactioneaza asa. Cand ai un proiect cum e cel al reconstructiei Romaniei si reprezinti generatia care il ia in piept, cand traiesti intr-o tara unde totul e de facut, e foarte greu sa nu accepti provocarea de a te implica. Dar nu poti face ceva fara dragoste, fara sa te investesti trup si suflet. Viata in strainatate e evident mai tihnita. Dar acolo traiesti doar pentru tine. Nu lasi nimic in urma, decat cel mult copiilor tai. Asa, contribuim la crearea unor structuri in tara asta.

The ONE: Inca un cuvant mare: altruism, calitate pe care cred ca noi, romanii, am pierdut-o mai ales in ultimii 20 de ani.

S.P.: E foarte normal. Problema Romaniei a fost prefacatoria: am mimat ca faceam lucrurile pentru un ideal comun, pe vremea comunismului; ca faceam lucrurile de bunavoie pentru constructia unui om nou si a unei tari multilateral dezvoltate si alte prostii de genul acesta. In fine, a venit momentul sa nu ne mai prefacem. ?i e firesc sa facem lucrurile pentru noi, fiindca asta e premiza pe baza careia functioneaza democratia si capitalismul: individul are interese pe care si le apara. Problema noastra e ca nu ne dam seama ca suntem un pic autisti. Nu intelegem ca ne aparam mai bine interesele respectand niste reguli, convietuind politicos, decat imbrancindu-ne si calcandu-ne pe bombeuri. Nu ne dam seama de niste lucruri pe care si strainii le-au descoperit in cateva generatii. Politetea si interesul bine temperat sunt mai profitabile decat legea junglei. Sunt lucruri firesti. Ce imi doresc eu este ca tinerii care au atata energie si entuziasm sa nu-si piarda maniera lor unica de a privi lumea si sa nu devina cinici, blazati, cum sunt celelalte generatii dinaintea lor.

The ONE: O cronica la cartea dvs. se referea la ea ca la un tratat al neadaptarii. Adica aceia care si-au expus povestile acolo s-au intors in tara pentru ca nu s-au adaptat in strainatate.

S.P.: Ma supara foarte tare acest lucru. Fiindca e ca si cum ar fi o tara sa iubesti aceasta tara, e ca si cum ai face-o din neputinta, cand ea de fapt este un proiect care merita toata atentia tuturor. E foarte trist pentru mine ca am ajuns la stadiul in care nu mai putem concepe ca a veni in Romania este ceva laudabil, nobil, inaltator; nu mai vedem frumusetea nicaieri, nici macar in gesturile nobile pe care le fac unii sau altii. Maslow facea piramida nevoilor omenesti si spunea ca dorinta de autorealizare, de implinire si de a apartine sunt cele care-ti dau cele mai mari satisfactii. Acesti oameni au ajuns in varful piramidei acolo unde erau. Eu, una, nu mai aveam nimic de demonstrat profesional la 28 de ani. Eram cel mai tanar director de promovare la Newsweek, in toata America mai erau doar doua asemenea pozitii. Dar pe undeva Newsweek pare un santier foarte mic pentru cineva care vrea sa se implice in ceva maret pentru neamul lui, pentru tara lui. Cei care s-au intors in tara n-au facut-o din alt motiv decat din dorinta de a-si actualiza nevoia de a contribui si sper ca toti in tara asta sa ajungem sa vedem ce enorma satisfactie e sa dai ceva inapoi comunitatii. E absolut firesc si, pe de alta parte, e firesc sa nu fie asa deocamdata, atata timp cat noi avem atatea nevoi primare de satisfacut. Daca ne uitam la casele din Romania, la ego-urile din Romania, la masinile din Romania, totul e, cum se spune, larger than life, exagerat. Noi suntem o societate de statut, cu cat arati mai mult, cu atat te simti mai bine. Dar e un infantilism pe care o sa-l depasim.

The ONE: Va propun sa ne intoarcem un pic in timp. Dupa ce mama dvs. a plecat in Elvetia, ati ramas doi ani aici, in tara, cu bunica. Cum au fost acei doi ani? Cum v-ati descurcat?

S.P.: Sincer, au fost foarte faini. Aveam vreo 13 ani cand a plecat mama. Ma dadeam mare artista, descopeream baietii – la nivel platonic, desigur… Eram foarte boema si mi se parea ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior, ca am o libertate nesperata – mama era mult mai severa decat bunica. Pe de alta parte, m-am pus pe tocit fiindca imi dadeam seama ca, daca nu intram la liceu, nu vedeam cum m-as fi descurcat si nu stiam cat o sa dureze pana cand avea sa ma ia mama la ea. Cred ca anii aceia
mi-au priit pentru ca undeva in subconstient stiam ca e ceva temporar. ?i poate am avut acea pofta de viata a cuiva care stie ca experienta pe care o traieste este limitata. Am gustat din plin din adolescenta, stiind ca e un timp pretios de care nu dispun la nesfarsit. ?i cred ca aceasta mare placere de a fi adolescenta in Bucuresti a facut sa-mi fie foarte greu cand am ajuns in strainatate. M-am rupt greu de Romania. Doi ani am plans. Ba chiar i-am reprosat mamei la un moment dat ca m-a scos din tara fara sa ma intrebe. Ea, care facuse atatea eforturi si niste lucruri incredibile, sa ma auda pe mine ca-i reprosez asa ceva! Pai, cred ca a dat dovada de mare eleganta ca nu mi-a tras una peste nas.

The ONE: Ce va lipsea din tara? Prietenii?

S.P.: Cred ca-mi lipsea senzatia ca apartin. In Elvetia era foarte greu sa te integrezi. Elvetia, pana nu demult, a fost o tara in care era greu sa fii femeie, era greu sa fii strain. Elvetia era destul de xenofoba, ceea ce e si firesc, e o tara foarte mica. Numele meu nu spunea nimanui nimic si, la momentul acela, mi-a fost greu sa demonstrez ca nu sunt cazuta din pom. Imi doream foarte mult sa ma integrez intr-un mediu caruia stiam ca-i apartin prin educatie, deschidere, familie, dar caruia nu-i apartineam, de fapt, refugiata fiind. Eram si foarte snoaba la vremea aceea si mi se parea ca sunt stirbita de insemnele clasei din care credeam ca fac parte. Mult mai tarziu mi-am dat seama ca toti suntem in mod profund egali si ca nu conteaza ce ai si nici macar ce faci, ci cine esti.

The ONE: Ati ramas vaduva la 24 de ani. Cum ati depasit acel moment? Cum de nu v-ati refacut viata?

S.P.: Chiar ma gandeam deunazi ca moartea e un lucru cu care am o relatie foarte blanda. Nu ma tem de moarte si am convingerea ca existam cumva si mai departe de corpul nostru fizic. Dar, in afara de asta, am supravietuit si fiindca avusesem foarte multe lucruri in comun cu sotul meu. Pur si simplu, la un moment dat am realizat ca din cuplul nostru a mai ramas ceva: eu. ?i ca n-am incotro, daca tin atat de mult la ce am fost impreuna, trebuie sa fac singura lucrurile pe care planuiseram sa le facem amandoi.

The ONE: N-aveti copii.

S.P.: Din pacate, nu.

The ONE: Se spune ca femeile nu se simt total implinite daca nu au si familie, si cariera, si copii.

S.P.: Barbara Walters spunea ca soarta e injusta cu femeile, fiindca din cele trei lucruri disponibile oricarui barbat – cariera, viata personala si familie -, femeile trebuie sa aleaga cel mult doua. In cazul meu, nu am ales nici macar doua. Am ales intr-un fel cariera, pentru ca acolo mi-am gasit si familia si implinirea personala. Lucrez cu tineri. E ca si cum as avea 100 de copii.

The ONE: Cariera e, adica, un refugiu?

S.P.: Da, cu toate ca nu mi-am propus niciodata sa fac cariera. M-a preocupat ca tot ceea ce pot eu face, sa fac cat mai bine. De aici a venit satisfactia. Sunt situatii in care as fi putut sa platesc eu, in loc sa fiu platita, pentru bucuria de a putea face lucruri care imi dadeau atat de mare satisfactie. N-am facut o distinctie intre munca mea si viata mea. Totul a fost o maniera de a ma exprima, fie ca a fost vorba de mediul corporatist, fie ca a fost vorba de politica, pe vremea cand am fost consilier. Daca stau si ma uit in urma, as zice ca, asa cum ati spus, e un refugiu si o maniera de a sublima anumite lipsuri. Te concentrezi pe ceea ce ai la dispozitie cu un fel de disperare de a nu vedea nimic din ce-ti lipseste. Dar fiecare are echilibrul lui si acesta este echilibrul meu. Nu e neaparat necesar sa treci prin viata tinandu-te de mana cu cineva. Ceea ce faci te poate implini la fel de mult precum o relatie afectiva. Ma intrebati de ce nu mi-am refacut viata. Intr-un fel, mi-am refacut-o, la un moment dat. Am avut o familie, nu a mea, ci de imprumut – logodnicul meu avea un copil foarte mic, care acum are 21 de ani…

The ONE: Deci ati ajuns pana la logodna?

S.P.: Da. M-am logodit cu cineva care era de asemenea vaduv. Impartaseam si experienta doliului, dar si dragostea extraordinara pentru Romania. El nu era roman, dar traia aici si avea un copil la care am tinut foarte mult. A fost o poveste de dragoste care a tinut mult, vreo sapte ani, deci o buna parte din tineretea mea… Depusesem actele ca sa ne casatorim. Dar cred ca ne-am speriat amandoi… Insa, cine stie, poate ca se va mai intampla. ?titi cum se zice, never say never. Pentru moment, insa, nevoile mele afective sunt foarte bine implinite.

The ONE: In 2005 va doreati sa intrati in administratie. ?i ziceti intr-un interviu: „Inca rad de mine cat de naiva am fost sa cred ca tovarasii au nevoie de competente.” Cum vedeti cei 20 de ani trecuti de la revolutie incoace? Ati reusit sa miscati lucrurile sau ati dat dovada de naivitate?

S.P.: In niciun caz nu simt ca am dat dovada de naivitate sau ca este o lupta pierduta. Din ce in ce mai mult se va pune problema pe care o exprima Kennedy: „Nu te uita la ce face tara ta pentru tine, ci la ce poti tu sa faci pentru ea.” ?i cred ca din ce in ce mai multi romani isi vor da seama ca lucrurile nu se pot schimba, daca ei nu se schimba. Nu o sa vina niciun american sau european sau martian sa ne salveze de noi insine. O sa ne dam seama ca trebuie sa fii responsabil de consecintele actelor tale – chestiuni elementare pe care inca nu ni le-am insusit. Noi am fost foarte lautari. Cu mult talent, prindem dupa ureche, mimam, dar o sa ne dam seama ca lucrurile nu se fac asa, trebuie puse pe fundatii solide. De exemplu, nicio prosperitate nu e durabila daca nu e etica, fiindca la un moment dat oamenii nedreptatiti se vor razbuna. Va veni momentul cand vei da socoteala, daca nu tu, generatiile care iti urmeaza. ?i mai bine faci lucrurile cum trebuie de la inceput. In al doilea rand, cred ca si hotii au nevoie de oameni cinstiti sa le pazeasca averea. Deci tot mai multi oameni isi vor da seama ca e nevoie sa creezi o elita tanara si competenta si cinstita. Tinerii cu care lucrez nu sunt nici pe departe naivi. Dar sunt pionieri. Au sacrificat propriul confort si se expun poate ironiilor colegilor de generatie, dar viitorul e al lor. ?i mai cred ca aceasta criza este salutara. Pare paradoxal, dar am ajuns la fundul sacului si de aici nu ne putem trezi decat in responsabilitate, competenta, principii, respectarea regulilor, dialog, toate acele lucruri pe care pana acum am incercat sa evitam sa le facem. Cum spun americanii, it’s a blessing in disguise – e o binecuvantare deghizata. Daca inainte ne mai scoteam cu piruete si cu sarm cand eram in situatia de putere minora sau de supusi, intr-o lume democratica si intr-o Uniune Europeana in care toata lumea trebuie sa traga cot la cot si unde nu vrem sa fie tari de mana a doua, nu mai putem face giumbuslucuri ca sa ne fie iertate pacatele. Trebuie sa ne tinem promisiunile. Trebuie sa avem caracter.

The ONE: Ajungem iar la cuvinte mari.

S.P.: Dar e ceva firesc. Ca misiune educationala, cel mai important este sa formezi oameni de caracter. Ce altceva iti poti dori pentru un popor? =