Eu, tu, toti Mailat!
http://www.revista22.ro/eu-tu-toti-mailat-4106.html
Dat?: 7 noiembrie, 2007
Autor: Sandra Pralong
Publicat în: Revista 22-Comentarii Economice ?i politice
Titlul articolului: Eu, tu, toti Mailat!
Nu vreau sa vorbesc de faptul ca strsinii discrimineaza „la gramada” si ca italienii ne-au pus pe tosi romanii, cinstisi sau tâlhari, în aceeasi oala. Asta ne doare, ca orice injustisie. Vreau sa vorbesc, în schimb, despre reacsia noastra.
Observ cu uimire ca politicienii, analistii si presa noastra sunt ori aocasi de reacsia Occidentului, ori nu stiu cum sa se desolidarizeze mai repede de Nicolae Romulus Mailat, agresorul roman al italiencei moarta la Roma dupa agresiune. Tosi amintesc ca Mailat e rom (ca si când romii nu sunt si cetaaeni romani), ca a fost deja condamnat si închis înainte de a pleca din aara, bref, ca nu ne reprezinta pe noi, majoritatea celor oripilasi de crima sa. Oarea!
Eu, una, cred ca Mailat este, ca mulsi alsii, produsul societasii noastre bolnave si ca, în loc sa ne ascundem dupa degete, mai bine ar fi sa ne recunoastem responsabilitatea pentru ceea ce cream zi dupa zi în România si în afara ei. Fiecare dintre noi contribuim la procesele de faradelege, agresiune si violenta, fie ca o facem activ, precum Mailat, sau pasiv, neindreptand lucrurile strâmbe când ne ies în cale.
Lipsa de responsabilitate ne este fatala si din cauza ei am ajuns în stadiul în care aarile precum Italia creeaza legi speciale pentru a ne expulza pe tosi mai uaor. Într-adevar, este o injustisie si o discriminare – si avem dreptul, chiar obligasia de a o contesta legal. Dar nu trebuie sa uitam din ce cauza am ajuns cu tosii în punctul acesta.
Avem exemple cu duiumul, în fiecare zi, ce ilustreaza pasivitatea noastra fatala. Ieri, într-un taxi, am trsit o scena în aparenaa neînsemnata: o masina merge cu mare viteza pe contrasens sub nasul polisiei. Ofiaerii, la volan, se distreaza de atâta îndrazneala, fara sa faca vreun gest împotriva violarii atât de obraznice a Codului Rutier. Când îl întreb pe aoferul de taxi de ce nu se revolta si nu a facut nici macar un apel de faruri cstre masina ce-i venea cu viteza în faaa, îmi zice „La ce bun, doamnaa”. „La ce buna!a”, am întrebat incredula. Cred ca visez si ma lansez într-o tirada în care punctul culminant este: „Domnule, dar dumneavoastra plstisi din buzunar salariile ofiaerilor de polisie – chiar va place sa iesisi în frig si ploaie sa muncisi pentru ca ei sa stea degeabaa!”. Am speranaa ca argumentul meu va percuta, caci, înainte de incident, aoferul tocmai se plânsese de cât de greu îi vine sa-si câstige pâinea. În loc de revolta însa, halucinantul lui raspuns vine pe cât de inaudibil, pe atât de implacabil: „Nu am nicio putere, Doamna”.
Acest aofer – un om cinstit si muncitor – va continua ca si mulsi alsii sa-si plânga de mila si sa trsiasca o viaaa lipsita de confruntari, dar frustrata si, poate, nu tocmai împlinita. Proverbul nostru cu „Capul plecat”… are o a doua rima pe care ne încapaaânam s-o ignoram – din ce stiu eu suna cam aaa: „Capul plecat, sabia nu-l taie / Dar cu umilinaa lanaul înconvoaie”. Eroismele, mici si mari, care îndreapta ce e strâmb sunt nu doar satisfacstoare, dar si necesare, chiar indispensabile. Ele costa: nervi, sanstate, poate chiar mai mult. Deunazi am fost scuipata, de-adevaratelea, de un barbat caruia am îndraznit sa-i spun sa nu-si parcheze masina pe trotuar lipit de bloc, ca nu se poate trece. A doua zi masina lui era parcata cu 50 de cm mai încolo… A meritat dezgustul unei flegme pe obraz ca sa câstig jumstate de metrua Cu siguranaa, pentru bstrânicile din cartier, care nu au pe unde trece, când, mergând acasa cu pachete grele, se echilibreaza sprijinindu-si mâna de zid…
Epilogul episodului cu scuipatul m-a facut sa-mi dau seama cât de uaor suntem corupsi de permisivitatea generala, cât de repede ne pierdem ascusimea simaului datoriei si corectitudinii. Astazi m-am pomenit parcând aiurea pe trotuar. A trecut pe lânga mine o cunostinaa. M-am scuzat, jenata ca „m-a prins” cu mâaa-n sac – tocmai pe mine, marea justisiara. Mi-a spus: „Nu va preocupasi – la câte masini sunt…” si a trecut mai departe. Sincer, mi-ar fi placut sa aiba reacsia diametral opusa – sa nu ma ierte.
Asta ne reproaez noua, romanilor – ca nu ne pasa, ca suntem resemnasi. Ca prea mulsi polisisti sunt plstisi degeaba si prea mulsi funcsionari. Somnul acesta al nostru naste monstri – ca sa parafrazez un spot TV.
Asta ne spun strsinii, în felul lor, acuzându-ne colectiv – mesajul lor implicit este ca societatea româneasca trebuie sa se autoreglementeze. Daca nu, o va reglementa situasia din strsinstate, prin expulzare. În România, tâlharii, infractorii si corupsii trebuie sa simta ca nu scapa nepedepsisi. Laxismul nostru – cel oficial, al statului, si cel privat, al resemnarii colective – produce Mailati, aaa cum tot acelasi laxism l-a produs nu demult pe Ceauaescu.
Va aducesi aminte de preaedintele Kennedy care spunea: „Ich bin ein Berliner!”, pentru a se solidariza cu jumstatea din oraa ocupata de armatele sovieticea Sau de prima pagina din Le Monde care titra, dupa 11 septembrie: „Nous sommes tous Americains!”. Posi sa te solidarizezi si cu raul – nu ca sa te disculpi, cum facem noi acum -, ci ca sa-si constientizezi responsabilitatea. Poate daca realizam ca tosi suntem „Mailat” când acceptam fara sa intervenim faradelegea, hosia, violenta sau abuzul din jurul nostru, în viaaa de zi cu zi, ca în politica si în afaceri, bref, peste tot, poate atunci, în fine, ne va fi insuportabil sa ne privim dimineaaa în oglinda. si poate atunci ne vom schimba. Schimbarea noastra va crea condisii în care Mailatii nu vor aparea cu atâta uaurinaa si, când apar, nu vor avea atâta impunitate. Atunci, în fine, vom exporta Mailati corecsi, nu tâlhari si nu va mai fi nevoie, în strsinstate, de campanii, reprobabile, antiromânesti.
