Mici lectii de optimism estival
· http://www.dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/mici-lectii-de-optimism-estival
Data: 11 august 2010
Autor: Dan C. Mihailescu
Publicat in: Dilema Veche
Titlul articolului: Mici lectii de optimism estival
De cîteva veri încoace, observ ca am parte de tot soiul de exercitii de (occidentala) gîndire pozitiva, de-a dreptul stupefiante pentru ciorano-caragialianul din mine, filoxerat de catastrofism, scepticism agresiv si zeflemea suicidara.
Mai întîi au fost dragii nostri fini, Oana si Floricel (stiinte politice, medicina) stabiliti de zece ani în State, si care, dupa varii sicane birocratice, s-au aranjat cum se cuvine, cu bani destui, recunoasterea diplomelor valahe, casa zdravana, doi copii minunati, teze doctorale, publicatii la Routledge, alintari administrative, vacante mirifice, ajutat din plin rudele ramase acasa… Tot tacîmul. Ei ne-au zdruncinat serios convingerea ca de România se alege sistematic praful, amintindu-ne ca, în cei zece ani ai lor de absenta, au disparut dughenele ce sufocau trotuarele, cîinii vagabonzi, muntii de gunoaie dintre blocuri, aurolacii din scarile blocurilor, spectrul vadimist si spaima mineriadelor, în vreme ce tot mai multi colegi de-ai lor îsi faceau nume, firme si chiar averi în Apus, tot mai multe vedete rock vin pe Dîmbovita ca acasa, lumea româneasca si-a redobîndit, de bine, de rau, proprietatile, clasa de mijloc înfloreste cu sau fara fite, odata cu publicatiile glamour, filozofia vestimentara, financiara, eco-gastronomica… Ba chiar tu, reactionarul Dan C., uite ca ai trecut de la epistola la e-mail, de la telefonul fix la mobil, de la buzunarul vanitos la carduri, de la camaruta de bloc la dealul cu mesteceni vîlceni, de la vacanta prahoveana la cea lisboeta, florentina s.a.m.d.
Booon – am încasat castana si am ricanat cu fiere, neputincios la replica!
Pe urma, a venit valul apusenilor, adica al prietenilor francezi din Lille, pe care ni i-am facut gratie lui Mitterrand în primele luni ale lui 1990, cînd cu actiunea „Offrez un livre à un ami Roumain“. Orice daco-get putea cere orbeste unui francez o carte. Noi am cerut o traducere din Llosa, ei ne-au daruit volumul, eu le-am scris nu doar merci, dar si ce urias nimic vasazica Franta fara Eliade, Brâncusi, Cioran, Ionesco, Enesco, Lupasco, Vacaresco, Noailles, Coanda s.cl., dupa care ei – coplesiti de-asa mîndrete de etnoCV – ne-au trimis pachete vreo doi ani, inclusiv cu miere, aspirine, ceai, zahar, fulare, detergenti si cafea, ma rog, ca pentru o Rhodesie dupa Revolutie. Apoi ne-au invitat la ei, unde am stat cînd separat, cînd împreuna, dar i-am firitisit si noi, zece zile, în România, în 1999, cînd au învatat ce înseamna cheful, francofilia, tuica galbena si politica bizantina, chiolhanul si rusofobia, farniente-le, mititeii, venerarea pe plai valah a lui Napoleon al III-lea, palinca, Branul, Feteasca neagra, Hurezii… plus Pelesul ca „benghi boghet“ arhitectural pe lînga Chambord-ul dumnealor.
Ei bine, clanul Noirot din Lille a revenit pentru zece zile în România, dupa zece ani, în vara lui 2009, pe traseul: Bellu (pardon, vizavi, adica, unde habitam noi) – Mogosoaia – Brasov – Sibiu, Rasinari, Cisnadioara, Paltinis – Otopeni, zdrobindu-ne, cum va spuneam, euroscepticismul si, în genere, pesimismul planetar, în ideea ca, „voilà, mon cher Dan, soyez d’accord“ ca, de-a lungul deceniului cu pricina, România a trecut de la aproape nimic la foarte mult, adica de la CEC la un imperiu bancar cu vreo zece diamante ale Marii Finante (austro-germano-franco-turco-greco-americano-portugheze) în coroana, de la micile Alimentare, pline de gîndaci, dintre blocuri, la o inflatie de supermarché-uri, cu IKEA, Bricostore, Cora, Carrefour, Auchan, Metro, Kaufland s.cl., v-ati marit de zeci de ori consumul de parfum si masini de lux, umpleti plajele din Balcic, dar si Insulele Azore, Ibiza, Tirolul, Copacabana, lumea buna se duce firesc la spa si la ski, tara-i plina de vile cu piscina, iar în fata blocului vostru, unde, în 1999, erau 17 Dacii (le numarasera, domnule!!!), acum au ramas doar doua, restul fiind masini germane, franceze, japoneze si americane. Pe scurt, „unde-i catastrofa de care tot vorbiti voi?!?“
(Ce-i drept, tot uitîndu-se la televizor, Bérengère ne-a întrebat daca toate posturile sînt legate de Ministerul de Interne, ca prea vedea numai accidente, crime si tîlharii! „Pai, asta-i leacul, zice ea – închideti televizorul si plecati cît mai mult prin tara, daca vreti sa scapati de marasmul indus de media si sa faceti infuzii de speranta…“!!) Ce sa (le) mai spun? Ca una asteptam dupa jumatate de veac de aneantizare si cu totul altceva – caricaturalul hîd, adica – s-a ales!? Ca politicianismul ne-a pervertit iremediabil, consumismul ne-a tîmpit la nivel national, ca nu mai sîntem o etnie cu cod moral, ci o populatie de pungasi asistati de Stat, iar mass-media ne-a ucis orice urma de bun-simt si speranta!? Ca te simti inutil, pur si simplu vinovat ca esti înca viu cînd iesi la pensie, ai senzatia ca „tara te vrea mort“, iar tot ce tine de meritocratie, spirit concurential, demnitate profesionala si frumusete etica se sufoca sub talpa coruptiei generalizate, a neofanariotismului, clientelismului si nimicniciei!? Ca generatia mea supravietuieste în absenta ideii de viitor, în deriziunea grotesca a prezentului, cu tristele fantasme ale trecutului!? Si ca ma doare al dracului sa citez, pentru a subscrie cu lacrima-n gît, din cartea lui Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut, pasaje precum acestea: „Românii de azi n-au în comun decît ceea ce exclude comunul si comunitarul: mitocania lor, ura lor, individualismul, indiferenta lor (…) Cîteva decenii de saracie ne-au topit orice urma de virtute. Vorba nu stiu cui: un sac gol nu poate sta în picioare (…) Îmi iubesc tara ca pe un revers al ei, o iubesc pentru ce ar fi putut fi, pentru utopia ei, pentru ce nu va fi niciodata“!?
Si totusi, cînd sa-ntind mîna dupa streang, cad peste admirabila carte De ce m-am întors în România, coordonata de Sandra Pralong, care, în neopasoptismul ei, îmi umfla peste poate optimismul etnoprofesional, dupa care prefir o dimineata de duminica, întîi august, în Muzeul Satului, unde ma fotografiez cu evrei sexagenari veniti la expozitia de artefacte a lui Pavel Susara, dar si cu spanioli, italieni si francezi adusi în vizita de capsunarii nostri, – toti de-o joviala curiozitate estetica si o vitalitate românofila de-a dreptul umilitoare pentru bietul nostru fatalism dîmbovitean.
