Sandra vs. Crin. Poate şi la Preşedinţie? Despre şansele unei candidate la Cotroceni

Surse din cadrul Alianţei România Dreaptă au menţionat că Sandra Pralong „este o variantă de candidat luată în calcul pentru colegiul 5 Senat”, unde ar urma să candideze Crin Antonescu. În noua ediţie a revistei FP România, care a iniţiat o conversaţie despre şansele unei candidate la Cotroceni, Sandra Pralong explică de ce o preşedintă ar putea primeni politica internă.

Extras din interviul publicat în noua ediţie FP România. Notă: Interviul a fost realizat în luna august (când nu se punea problema acestei candidaturi), alături de alte discuţii pe această temă, cu universitare sau femei de afaceri. FP va continua campania Preşedinta României, cu alte voci. 

Credeţi că o doamnă la Cotroceni ar conduce mai înţelept decât bărbaţii?

Sandra Pralong: Cu siguranţă mai înţelept decât cei care au condus până acum. Glumesc! Dar cred că societatea română încă n-a înţeles că viaţa este despre cooperare mai mult decât despre competiţie – şi că, undeva, paradigma comunistă este despre unicitatea adevărului, despre controlul puterii, despre toate lucrurile astea care nu mai sunt valabile într-o lume democratică. De ce e utilă democraţia? Democraţia nu e utilă ca să te scoli tu să mă pun eu, democraţia este ca amândoi să avem loc şi să dialogăm acolo unde avem păreri diferite. Lucrul acesta nu s-a înţeles încă în România, nu s-a înţeles de către bărbaţii noştri… în fine, nu ştiu dacă avem bărbaţi de stat. De către oamenii la putere. (…)

Ce credeţi că ar schimba, concret, la Preşedinţie perspectiva feminină despre care vorbiţi?

În primul rând, cooperarea implică acceptarea diferenţelor, pentru că nu poţi să cooperezi dacă excluzi diferenţa. Fără această înţelegere nu poate să funcţioneze un stat, o organizaţie, o întreprindere – nimic. Viziunea care încurajează cooperarea se transmite prin consultare, prin abilitatea de a urmări ca toate punctele de vedere să se exprime, ca soluţiile să poată să vină din confruntarea de idei şi nu din impunerea lor. Cum ar putea, la nivel de ţară, cooperarea să se traducă de la preşedenţie la ministere şi la restul societăţii? Pârghiile sunt interesante, pentru că în Constituţia românească rolul Preşedintelui este mai curând unul extern sau de apărare, nu unul intern. Dar poţi face foarte multe tocmai pentru că eşti un mediator între puterile statului, şi între stat şi societate. Poţi face foarte multe ca acolo unde interesele partinice ar vrea competiţie tu să fii cel care aduni diferiţii competitori şi găseşti consensul sau oferi spaţiul în care să se creeze, să se asculte poziţiile diferite şi să se aleagă cea mai bună poziţie comună, pe care toată lumea să o poată accepta. Această viziune nu e uşor de tradus prin instrumentele pe care le are la dispoziţie, din punct de vedere constituţional, Preşedintele în România. Cred că trebuie lucrat mult cu instrumente create ad-hoc, gen comisii prezidenţiale, instanţe în care, fie la nivel politic, fie la nivel de experţi, oameni din tot spectrul societăţii, de toate culorile politice şi de toate credinţele şi opiniile să poată să ofere – şi să li se ofere posibilitatea de a participa.

Dar mai e un rol important. Chiar dacă preşedintele nu are gestiunea afacerilor curente, are, totuşi, gestiunea tonului, a culturii organizaţionale, ca să zic aşa, a paradigmei culturale în care trăieşte o ţară. Pentru că vocea Preşedintelui este creatoare de valori – orice discurs, orice ieşire în public, orice mişcare a preşedintelui poate imprima un set de valori, un set de idealuri sau un ideal, o viziune despre comportament individual, dar şi colectiv, despre aspiraţiile pe care le are şi pe care ar trebui să le aibă o societate. În afară de ocaziile în care face lucrul ăsta formal, în discurs, Preşedintele transmite lucrul acesta, care este esenţial, prin tot ce face. Acest har, de a transmite mesajul despre ce este o viaţă bună şi ce îţi doreşti să fie o viaţă bună în ţara respectivă, este cel mai important apanaj al preşedintelui. Şi cel care este, de fapt, inefabil, dar care contează atât de mult. (…)

Din ce descrieţi, Preşedintele, sau Preşedinta, are posibilitatea să stabilească o viziune, o strategie, chiar o foaie de parcurs pentru nişte ani îndepărtaţi, şi să creeze consens în jurul lor. Tocmai ce ne lipseşte…

Absolut. Şi fără de asta nu se poate funcţiona. Am să dau un singur exemplu. Când am ajuns la Cotroceni, în ’98, cu mandatul de a mă ocupa de românii de pretutindeni şi de comunicare internaţională, în a doua, a treia zi, foarte repede, am vrut să-i adun la aceeaşi masă pe toţi cei care lucrează în instituţiile statului pe acea temă – de la Parlament, comisiile de politică externă, de la guvern, exista deja Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, de la Ministerul Muncii, pentru că se punea problema pensiilor, de la Ministerul Educaţiei, pentru diplome, de la Radio, Televiziune… Am adunat 11 instituţii, 40 de oameni. Pentru majoritatea era prima dată când se vedeau – şi erau PNŢ-işti, PNL-işti, PDSR-işti, UDMR-işti, toate culorile politice şi toate soiurile. Pentru mine a fost şocant că oameni ca ei munceau fiecare pe felia lor, foarte competent, fără îndoială, dar erau ca în nişte silozuri, nu exista comunicare, nu exista un spaţiu în care ei să creeze ceva împreună – şi pentru asta preşedinţia este unealta ideală. (…)

Ce calităţi intrinseci ar trebui să aibă o candidată la Preşedinţie?

Contează foarte mult caracterul: dacă eşti vindicativ sau dacă eşti cooperant, dacă eşti optimist, şi vezi întotdeauna partea plină a paharului, sau eşti negativist şi critic, şi vezi întâi partea goală. E important pentru orice lider – pentru că vorbim de un profil de lider -, să încurajeze, să motiveze, să se pună în slujba şi nu doar în fruntea unor oameni, fie ei anonimi, mulţi, fie foarte concreţi. Şi contează foarte mult atitudinea faţă de greşeală: noi avem o mare problemă, în sistemul nostru educaţional, noi vânăm greşeala, care nu e văzută ca ceva care te ajută să progresezi, ci ceva pentru care eşti taxat şi eliminat. În fapt, toată viaţa e o serie de rateuri şi reîncercări, şi reîncercări… Deci trebuie schimbată nu doar cultura politică, dar atitudinea contează foarte mult. Aşa că, îţi trebuie har, dar şi conştiinţă şi atitudine.

O calitate despre care nu vorbim deloc, care e foarte trivială, dar extrem de importantă: trebuie să iubească oamenii. Să-i iubească cu pasiune, să îi vrea înfloriţi, să vrea să-i vadă transformaţi, asta este ceea ce mi-aş dori de la un preşedinte. Şi să îi vadă în frumuseţea diversităţii lor. Să îi ajute să îşi potenţeze tot ce au, toate calităţile, şi să-şi minimizeze defectele. Asta e despre oameni şi e despre mediu: trebuie să facem din România un astfel de mediu, în care oamenii să îşi poată dezvolta cât mai mult tot potenţialul şi am zbârnâi.

Articol apãrut in ediţia online din Adevãrul, 27 octombrie 2012