INTERVIU cu Sandra Pralong, coordonatoarea volumului „Mai romani decât romanii?”: Strainii au o seninatate ce ne lipseste inca – august 2013
Reporter: Aveti la randul dumneavoastra, asemenea „personajelor” din „Mai romani decat romanii”, o experienta internationala. Ati plecat si v-ati reintors in Romania de numeroase ori. Cum a fost momentul in care v-ati indragostit de Romania?
Sandra Pralong: Imi puneti o intrebare foarte frumoasa, dar, stiti, eu sunt „indragostita” de tara mea tocmai pentru ca e „a mea”, o iubesc pentru ca sunt fiica ei si, in acelasi timp, eu si noi toti romanii o cream pe ea – o facem sa traiasca prin gandurile, vorbele si actiunile noastre, iar aceasta simbioza intre tara si oameni ne confera radacini si o identitate, e ca intr-o familie. Poate ca a fost o sansa ca am stat atata timp departe de tara si m-am intors doar in 1990, la o varsta la care iti dai seama ca trebuie sa pretuiesti ceea ce te defineste pentru a putea fi, la randul tau, pretuit. Stima de sine nu se poate cladi in absenta conectarii cu cine suntem. iar tara in care ne-am nascut, ale carei roade le-am incorporat in trupul si in fiinta noastra, a carei limba o vorbim si a carei istorie ne defineste – ca o vrem sau nu – este primul element din identitatea noastra. Tocmai de aceea ma revolta sa aud ca ne denigram tara, caci astfel nu facem decat sa ne denigram pe noi insine! Asadar, iubesc Romania pentru ca ma iubesc pe mine, ca roman – sau mai curand ca romanca…
Reporter: In carte, foarte multi dintre cei care isi aduc marturiile vorbesc despre cum au ajuns in Romania. Cand vine vorba de mutarea intr-o tara complet straina (aici Romania), unde credeti ca se termina teama de necunoscut si unde incepe dragostea pentru acea tara?
Sandra Pralong: Vorbiti de teama de necunoscut, dar nu toata lumea se teme, unora chiar le place aventura, se tem mai curand de rutina si fug de monotonie, se tem de plictiseala… Tarile sunt vii datorita oamenilor si exista datorita lor, nu doar a naturii, a resurselor sau a patrimoniului. De aceea te „indragostesti” de o tara ca de o persoana – fie la prima vedere, acel electrosoc care te copleseste, fie „à la longue”, cand pretuirea, admiratia si prietenia se transforma in dragoste profunda. Interesant pentru mine este ca, daca observati, multi dintre coautorii din carte au avut la inceput experiente foarte neplacute, au fost mintiti, furati, inselati cand au ajuns in Romania si, totusi, ceva i-a atras, au fost curiosi sa exploreze mai departe relatia cu aceasta tara sau cu o fiinta care reprezenta pentru ei acea tara. Asadar majoritatea marturiilor din carte sunt adevarate povesti de dragoste, chiar daca nu intotdeauna potretul fiintei iubite – sau a locului sau a meseriei – este facut in mod explicit… Asta nu le impiedica criticile aduse la adresa noastra – si nu putine! -, dar ele sunt facute cu multa dragoste si astfel le luam in seama si ne ajuta sa progresam.
Reporter: In prefata, ii multumiti bloggerului Sam cel Roman. Cum l-ati cunoscut?
Sandra Pralong: Nu il cunosc pe Sam. Spun in prefata ca m-am inspirat pentru titlu din ceva ce am citit pe blogul sau, in care spune undeva „Sunt mai roman decat tine!”. Continuu, tot in prefata, spunand ca i-am oferit la telefon sa participe la proiect, dar a declinat oportunitatea, asadar m-am multumit sa-l recunosc, in scris, pentru cadoul inopinat pe care mi l-a facut inspirandu-mi titlul.
Reporter: Cum au fost alesi si convinsi sa participle la acest proiect cei care scriu in carte?
Sandra Pralong: Am ales coautorii cartii in primul rand printre strainii pe care ii cunosteam si pe care ii auzisem vorbind despre Romania – le-am explicat proiectul si le-am cerut fiecaruia si alte nume, din care am ales cativa. Nu am avut pretentia sa fac o carte reprezentativa pentru strainii care traiesc la noi, in primul rand pentru ca nu am ales traditionalii „expati”, veniti la noi cu treaba, ci pe cei care s-au stabilit intentionat in Romania, cu toate ca aveau intreaga lume la picioare – cativa dintre ei chiar povestesc in carte procesul de analiza si eliminare a celorlalte optiuni de a se stabili in alte tari foarte atractive. Unii coautori au acceptat sa scrie imediat si chiar mi-au multumit pentru aceasta oportunitate de a-si pune ordine in ganduri. Pe altii, din lipsa lor de timp, i-am convins doar dupa multe, multe insistente. Va marturisesc ca am o strategie care nu a dat gres niciodata: cand imi doresc ceva cu tarie, devin atat de persistenta (evident, cu maniere si multa delicatete) incat celalalt face ce-l rog doar ca sa scape de mine… Asa a fost si cu vreo doua cazuri din carte.
Reporter: Cu cati dintre autori ati discutat fata in fata?
Sandra Pralong: Aproape cu fiecare dintre autori m-am intalnit macar o data inainte sa se apuce sa scrie, doar cu doi sau trei am vorbit doar la telefon sau prin e-mail.
Reporter: Din „bucataria” realizarii cartii puteti sa ne spuneti cum a functionat lucrul cu textele (cate au trebuit traduse, cum au fost editate etc.)?
S. P.: Bucataria cartii a fost mai laborioasa decat m-am asteptat din experienta precedenta cu „De ce m-am intors in Romania”, volumul publicat in 2010 si care a continut tot marturii, de data aceea ale romanilor intorsi acasa. Pare simplu la prima vedere: ceri unor oameni sa-si scrie povestea, le dai un indrumar (si-i rogi sa nu-l urmeze, ci sa apeleze la el numai daca sunt in pana de inspiratie), aduni textele, le citesti, le corectezi in consultare cu autorii, le dai la tradus daca e cazul si, voilà, cartea-i gata de trimis la editura. In realitate, ia mult mai mult timp, caci mai sunt biografiile, pozele si datele de stabilire in Romania de adunat, fiecare autor are alt ritm si alt nivel de rezistenta la pisalogeala etc. Chiar daca aproape jumatate din coautori vorbesc bine romaneste, au trebuit traduse vreo 38 de texte si sapte au fost scrise direct in limba romana. In alte cuvinte, pentru o astfel de carte trebuie tinute multe farfurii in aer in acelasi timp si fiecare dintre ele se invarteste in alt tempo, deci iti trebuie multa dibacie in coordonare. Din fericire, am avut parte de o asistenta minunata la initierea cartii, care m-a ajutat sa tin toate farfuriile pe bete ca la circ – Simona Adam – si, la final, cand intram in criza de timp, ni s-a alaturat o alta colega la fel de minunata, Denise Mihalache. Nimic nu se face de unul singur pe lumea asta si tocmai asta e frumusetea oricarui proiect. Asa cum spun si in prefata, americanii au o vorba: „it takes a village to raise a child”, e nevoie de un sat intreg sa cresti un copil – de fapt, sa cresti orice, nu-i asa?!
Reporter: Care considerati ca este textul din carte care se apropie cel mai mult de experienta dumneavoastra personala cu Romania?
Sandra Pralong: Buna intrebare – in fiecare text ma regasesc un pic, dar fiind intai romanca, si doar prin „adoptie” si educatie „elvetianca” sau „americanca”, ma identific cu Romania ca fiind patria mea, nu ca fiind o tara straina.
Reporter: Toti scriitorii din carte vorbesc totusi din perspectiva unor persoane care nu s-au nascut in Romania sau care penduleaza intre Romania si o alta tara. Nu se poate spune ca viziunea aceasta proaspata asupra Romaniei este rezultatul faptului ca nu stau in aceasta tara 100% din timp?
Sandra Pralong: Probabil ca aveti dreptate, distanta iti da perspectiva, iar perspectiva iti da o privire de ansamblu, nu stai cu nasul in ghidon sa te sperii de cel mai mic obstacol si sa nu mai vezi padurea din cauza uscaturilor dintre copaci.
Reporter: Ce ar trebui sa faca romanii sa isi vada tara, intr-un fel „cu ochii unui strain”, pentru a-i observa frumusetea?
Sandra Pralong: Cred ca strainii au o seninatate care ne lipseste inca, astfel ei pot vedea frumosul, ce e bun in oameni si situatii, ei contempleaza mai intai partea plina a paharului si abia dupa aceea se gandesc cum sa umple si ce este gol… Noi, romanii, pentru varii motive, avem o „carcoteala” innascuta si o bolnavicioasa suspiciune de care trebuie sa ne descotorosim sau, mai curand, pe care trebuie sa le controlam, caci nu ne mai aduc niciun folos intr-o lume deschisa, dimpotriva, ne trag in jos. Am avut nevoie de suspiciune si de abilitatea noastra de a cauta cusur in toate, cat eram un popor faramitat, care a supravietuit in trei principate mici, dominate cele trei mari imperii care au incercat sa ne inghita – atunci suspiciunea ne-a salvat si ne-a tinut in viata. Dar acum aceasta trasatura ne impiedica sa progresam, ne tine pe loc si ne lasa prada manipularii din partea oricarui talhar care baga spaima in noi ca sa ne fure mai bine – exact asta se intampla in politica noastra! O lume deschisa este bazata pe incredere si pe integritate – adica pe abilitatea de acorda credit de bunacredinta celorlalti si de te a tine de cuvantul dat. Ori noi exact aici dam gres, suntem cinici si suspectam pe toata lumea ca ne fura, de aceea incercam sa ii fentam noi primii, ca sa nu fim fraieriti… (scuzati-mi „engleza”). De aceea traim intr-o lume haotica, neasezata. Salvarea nu poate veni din afara, ci de la fiecare dintre noi, mai mult, dinlauntrul nostru – ea vine de la abilitatea noastra de a ne infrange primul impuls, atavic, de neincredere, vine din abilitatea de a ne controla instinctul de a critica mereu si a privi doar partea goala a paharului, vine din acordarea increderii inclusiv celor pe care nu ii cunoastem si care, da, ne pot insela, dar nu o vor face caci sunt si ei la fel de speriati ca noi de viata si se vor bucura ca cineva le permite astfel sa scoata ce-i mai bun din ei, nu sa dea tot timpul doar ce e urat si rau, etc… In alte cuvinte, nu doar ca vom vedea Romania „cu ochii unui strain” dar o vom transforma intr-o „Tara ca afara”, vorba lui Vunk, atunci cand ne vom insusi valorile pe care se bazeaza civilizatia careia ii invidiem atat de tare progresul incat ne parasim tara cu sutele de mii ca sa traim departe, intr-o lume in care sa ne bucuram de respect, in care meritele sa ne fie recunoscute si in care sa ne putem aseza si dezvolta in liniste. Raed Arafat se intreaba, in carte, de ce romanii pot sa dea ce e mai bun din ei atunci cand sunt in strainatate si nu o fac intotdeauna cand sunt la ei in tara. Cred ca raspunsul depinde de disciplina si autocontrolul fiecaruia din noi: in loc sa ne lasam influentati de ce e rau in jur, trebuie sa devenim, fiecare dintre noi, acele fiinte suverane care impunem – si in primul rand care ne impunem noua, catre noi insine – sa traim conform cu acele valori dupa care tanjim si care vor face din tara noastra una in care chiar merita sa traiesti! Alta solutie nu exista – trebuie sa intruchipam aceste valori. Cu cat mai multi suntem cei care traim – cu orice risc – o viata suverana, o viata a valorilor, cu atat mai rapida va fi transformarea Romaniei.
Interviu realizat de Oana Ghita pentru Mediafax
